Liga Campionilor ↓

Contestatarii lui Dan Petrescu nu doar uită, ci şi ofensează!

Iată că miracolul nu s-a produs. Unirea Urziceni n-a avut nici forţa, nici lotul care să-i permită obţinerea unui punct pe VfB Arena. Cu Maftei şi cu Galamaz în teren, probabil că ea s-ar fi exprimat altfel, ca să nu mai zic că de data asta s-a observat că i-ar mai fi trebuit un atacant de clasă, dacă nu doi. Să mă scuze Bucşaru, dar era de aşteptat să bage în echipă măcar o parte din milioanele de euro primite de la UEFA. Nu încape discuție, fiecare îşi cheltuieşte banii cum crede, atît că în fotbal rareori obţii ceva fără să investeşti. De regulă, nu obţii.

Parcursul Unirii se cuvine însă lăudat din răsputeri. Pentru că, în ciuda unei companii ultraselecte, ea a reuşit calificarea în Euroligă, obiectiv pe care, din păcate, FC Timişoara, CFR Cluj şi Steaua l-au ratat. Doar Dinamo mai păstrează o şansă, numai că nu foarte mare. Să sperăm că roş-albii vor izbuti să reediteze la Atena isprava de la Liberec.

Surprinzător, se mai găsesc cîţiva, simpatizanţi ai adversarelor formaţiei ialomiţene, care salută eşecul Unirii, ba îl şi persiflează!  “Dan Petrescu să se ţină de cuvînt şi să plece din țară!”, scria careva ieri pe blog-ul Gazetei. Fireşte, oricine poate fi zeflemitor, sau măcar poate încerca, dar o asemenea ironie chiar e ieftină şi deplasată! În ciuda înfrîngerii de la Stuttgart, Petrescu rămîne Dan The Man, o firmă, un brand. A-i contesta meritele înseamnă a uita şi, încă mai grav, a jigni.

N-o mai iau de la capăt ca să repet că Dan Petrescu a făcut imens pentru Unirea şi, implicit, pentru întreg fotbalul românesc. Practic, a inventat o echipă, a construit-o şi a consacrat-o. Simplificînd la maximum, a învăţat-o să muncească şi să lupte, adică să fie profesionistă. Cei ce îşi imaginează că asemenea calităţi aparţin trecutului refuză să vadă pădurea din pricina copacilor.  Se înşală amarnic deoarece fără pasiune, fără disciplină şi, mai ales, fără transpiraţie nu se ajunge niciodată în vîrful muntelui. Într-o lume normală, un antrenor validat de rezultate cum e Dan Petrescu ar fi luat de exemplu. Publicul l-ar admira, iar colegii de breaslă s-ar grăbi să-l imite, dar oare mai trăim noi într-o lume normală? Mi-e teamă că nu.

În ciuda eşecului de la Stuttgart, Unirea Urziceni merită o reverenţă!

Unirii Urziceni îi trebuia un singur punct la Stuttgart pentru a deveni cea dintîi echipă românească calificată în “optimile” Champions League în varianta modernă a competiţiei. Din păcate, nu l-a obţinut. Şi mai rău, a pierdut clar, victima startului furibund reuşit de un adversar mult schimbat în bine faţă de partida tur. Deoarece VfB s-a desprins la 3-0 în nici un sfert de oră, meciul n-a avut istorie. Practic, abia a început că s-a şi terminat, prima lui repriză consemnînd superioritatea formaţiei şvabe la toate capitolele. Dacă am lăudat-o pe Unirea în repetate rînduri, acum e cazul să ne stăpînim tristeţea şi să admitem că, adesea de nerecunoscut, ea a pierdut pe drept cuvînt. Fără intervenţiile lui Arlauskis, probabil că ar fi cedat la o diferenţă şi mai mare.

Sigur că Dan Petrescu poate invoca o serie de circumstanţe atenuante. Absenţa fundaşilor centrali Maftei şi Galamaz l-a silit nu doar să improvizeze cu neconvingătorii Fernandes şi Mehmedovici, ci şi să modice sistemul obişnuit într-un 1-4-2-3-1 ce se va dovedi neputincios. Asemenea unor boxeri zăpăciţi de loviturile primite, băieţii Bursucului s-au regăsit greu. Erau aceiaşi şi parcă erau alţii! Într-adevăr, ei au echilibrat jocul după pauză, ba l-au şi condus sporadic, numai că prea tîrziu, zarurile fuseseră aruncate. Deşi a mai îndulcit amarul, golul de onoare înscris de Semedo n-a schimbat radical datele problemei. VfB a fost mai bună.

În ciuda eşecului, să nu dăm cu pietre! Să nu uităm că echipa ialomiţeană ne-a oferit atîtea satisfacţii şi, la fel de important, ne-a întreţinut speranţa mai mult timp decît restul reprezentantelor noastre din cupele continentale. Fireşte, e regretabil că a capotat la Stuttgart şi a ratat astfel o performanţă excepţională, dar calificarea ei în Europa League nu trebuie minimalizată. Dimpotrivă, trebuie elogiată. Păcat, Unirea, bravo, Unirea!

Pe lîngă meritul că a bătut-o pe Sevilla, Unirea îl are şi pe acela de a fi devenit echipa unei ţări întregi

Zău dacă ştiu ce să mai scriu cu privire la Unirea Urziceni şi cum s-o mai laud! Trăiesc cu senzaţia că tot ce-aş vrea să spun s-a mai spus, că orice elogiu riscă să se transforme într-un loc comun. Subliniind contribuţia lui Dan Petrescu şi a elevilor lui la obţinerea uneia dintre cele mai frumoase performanţe din istoria fotbalului tricolor, istorică deoarece e fără precedent în Champions League, s-ar cuveni să vorbim şi despre alte două personaje. Să nu-i uităm pe managerul general Mihai Stoica şi pe finanţatorul Dumitru Bucşaru.

Cel dintîi confirmă la Urziceni ce-a început la Galaţi şi a continuat la Steaua, aşa că nu mai insist. Mă întreb însă, şi vă întreb, în ce măsură greşesc cititorii care apreciază că plecarea lui Meme din Ghencea a reprezentat cea mai grea pierdere suferită de gruparea roş-albastră în ultima vreme? Deşi logica ne cere să discutăm numai despre ce se întîmplă, nu şi despre ce s-ar fi putut întîmpla, răspunsul e că mai degrabă au dreptate.

Referitor la patron, să remarcăm generozitatea lui, fie ea limitată, căci banii din C1 n-au ajuns în vestiar, dar şi discreţia. Într-o lume în care, din păcate, conducătorii de cluburi vorbesc mai mult decît tehnicienii şi jucătorii luaţi la un loc, investitorul Unirii a stat mereu în umbră. Nu s-a băgat unde nu-i fierbea oala, iar faptul că le-a permis lui Dan Petrescu şi lui Mihai Stoica să-şi vadă de treabă i-a înlesnit formaţiei ialomiţene să urce spre vîrful muntelui. Din considerentul că Unirea şi-a asigurat calificarea în primăvara continentală, cel puţin în Euroligă, Dumitru Bucşaru trebuie inclus pe lista autorilor succesului.

Fireşte că victoria repurtată în faţa Sevillei, niciodată pînă atunci învinsă la Bucureşti, a stîrnit un val de simpatie în rîndul iubitorilor fotbalului nostru de pretutindeni, nu doar de simpatie, ci şi de entuziasm. Amănuntul că peste 15.000 de spectatori, cam cîţi oameni locuiesc în Urziceni, au ţinut să urmărească partida din tribune demonstrează că Unirea a încetat să mai fie echipa unui orăşel din Bărăgan şi a devenit echipa unei ţări întregi. Pentru asta, sau mai ales pentru asta, toţi cei care au făcut posibilă această ascensiune vecină cu miracolul merită o reverenţă.

Celor ce au salutat izbînda de marţi seara li s-a adăugat şi “un grup mic de români”. Reproduc mesajul de pe blogul Gazetei: “Ne aflăm într-un bar din Pamplona şi spaniolii din local ne aplaudă. Îţi mulţumim, Dan Petrescu, pentru că datorită ţie şi băieţilor tăi ne simţim mîndri că sîntem români!”. Mă îndoiesc c-ar mai rămîne ceva de comentat. Cuvintele de mai sus par la fel de importante ca şi izbînda din întîlnirea cu Sevilla. Dacă nu cumva mai importante.

Căutătorii de pete în soare vor zice că Unirea Urziceni a avut şi şansă aseară. O posesie a Sevillei net superioară şi două bare în contul formaţiei spaniole pe parcursul primei reprize. Ba şi un gol, cel al unei victorii totuşi juste, înscris de Dragutinovici în proprie poartă.

Corect, aşa au stat lucrurile. Observaţiile de mai sus nu scad însă din meritele campioanei României şi ale lui Dan Petrescu, care au obţinut un succes memorabil. Unic în analele fotbalului nostru, adică istoric. Asta deoarece, organizată precum o trupă de asalt şi precisă asemenea unui ceas elveţian, Unirea a reuşit nu numai să ţină pasul cu un superadversar, ci şi să-l îndoaie. Iar în spatele grupului de bărbaţi gata de sacrificii s-a aflat, conform obişnuinţei, un tehnician meticulos, inspirat şi îndrăzneţ.

La urma urmei, ca să mă întorc de unde am plecat, un antrenor mare trebuie să aibă şi un dram de noroc. Acesta se numeşte, aplauze!, Dan Petrescu.