JO 2008 ↓

În loc să-i mulţumim marelui antrenor, noi ne grăbim să-l punem la zid! Nedrept şi trist

Sigur, Gaţu are dreptul să-l demită pe Tadici de la conducerea “naţionalei” de handbal feminin pe motiv că aceasta a decepţionat la JO şi nu şi-a îndeplinit obiectivul. Că nici Gaţu însuşi, ca preşedinte al FRH, nu şi l-a îndeplinit şi nu-i arată nimeni uşa e alt subiect, pe care n-ar strica să-l abordăm. Surprinzător e însă că lui Tadici i se reproşează acum atît clasarea dezamăgitoare a echipei, cît şi numeroasele deficienţe de comportament. Ar fi un bădăran care-şi jigneşte jucătoarele şi un satrap care le supune unui regim de cazarmă etc. Un dictator. Probabil că, dincolo de exagerările de rigoare, lucrurile au stat cîteodată chiar aşa. Numai că ele erau cunoscute, sau ar fi trebuit să fie, în Momentul în care FRH l-a numit în funcţie pe cel poreclit ţăranul. Un tehnician care, Şi pentru că a făcut 56 de ani, E socotit de modă veche. Pasămite, aparţinînd unei şcoli şi unei atitudini depăşite, Tadici ar fi, îl atacă inamicii, un fel de Halagian al semicercului.

Vorba unui clasic, din copacul prăbuşit toţi taie lemne. Ca atare, iată-l pe Tadici în mijlocul unei animozităţi generale, repudiat de cîteva dintre elevele sale şi hulit de oficialii Federaţiei, cu vicepreşedintele Paleu, cine-o fi dînsul?!, la pupitrul de comandă. într-o astfel de situaţie, îi e dificil să se apere. Puţini îl ascultă, iar şi mai puţini îl sprijină. Din preotul handbalului a devenit peste noapte groparul acestuia!

Fără îndoială că Tadici are şi defecte. La urma urmei, nimeni nu-i perfect pe lume, poate doar Gaţu şi Paleu. Pare însă o enormitate, chiar o blasfemie, să i se impute şi că nu s-ar pricepe, că n-ar fi meseriaş Cum să-l consideri impostor, făcătură, pe omul care a reuşit cu “naţionalA” Şi cu Oltchim Rîmnicu Vîlcea cele mai frumoase rezultate din istoria modernă a handbalului nostru?! Oricît l-ai duşmăni pe Tadici, acceptînd că trufia acestuia a stîrnit ostilitate, iar cariera lui invidie, n-ai cum să ignori că, pînă să ducă echipa reprezentativă la JO, unde handbalul feminin a fost singurul joc sportiv tricolor prezent, a calificat-o în finala Mondialelor din 2005 şi în semifinalele aceleiaşi competiţii din 2007. Cu Oltchim a cucerit, între alte trofee, Cupa Cupelor şi Supercupa Europei, ambele în 2007. Performanţele respective fiind greu de uitat, iar de contestat nici atît, meritele lui Tadici sînt imposibil de tăgăduit. Doar un  răuvoitor şi-ar asuma un asemenea risc.

Evident că pe marginea mazilirii în discuţie se poate discuta, cu argumente pro şi contra, la nesfîrşit. Din punctul meu de vedere, ca şi al multor altora, lucrurile sînt însă clare şi, din păcate, triste. Nu numai că nu ştim să ne preţuim cum se cuvine antrenorii, dar nu ştim nici să ne despărţim de ei. Din care pricină, nerecunoscători, în loc să-i strîngem mîna lui Tadici, îl punem la zid. Nu-i corect.

Să nu-i uităm pe cei din spatele victorieişi nici pe cei învinşi!

Oricît s-ar scrie, nu se scrie destul despre laureaţii noştri olimpici. Vinovaţi, ne aducem aminte de ei o dată la 4 ani, iar atunci parcă ne mirăm de ce-s în stare. Ba ne şi socotim, abuziv, părtaşi la o glorie ce nu ne aparţine. Încă mai puţin, ba chiar deloc, ea le aparţine guvernanţilor. Gata să vorbească despre sport doar în momentele în care răsună “Deşteaptă-te, române!”, aceştia nu ezită să se legitimeze cu nişte izbînzi pentru care rareori au mişcat un deget.

În ciuda unei baze materiale suferinde, iată că stăm bine la Beijing, peste aşteptări. Cele 8 medalii de pînă acum, 4 dintre ele de aur, se datorează fetelor, excepţia de la regulă fiind furnizată de scrimerul Mihai Covaliu. Sigur, există victorii şi victorii, nu toate impresionează la fel. Probabil că triumful Constantinei Diţă, devenită la 38 de ani cea mai vîrstnică dintre cîştigătoarele all time ale maratonului, a emoţionat mai tare. Şi din considerentul că, trecînd prima linia de sosire după o luptă crîncenă cu kilometrii, cu adversarele şi cu ploaia, Constantina a mai parcurs două ture de pistă. Pur şi simplu, nu s-a putut opri. Apoi, ca s-o citez, s-a dus să se culce niţel.

N-am cum să mă refer, şi să vreau, la toţi performerii de la JO, de aceea voi zăbovi asupra a două personaje, Nicolae Forminte şi Camelia Potec. Deoarece elevele sale au obţinut bronz pe echipe, iar Sandra Izbaşa a cucerit aur la sol, cel dintîi se va întoarce zîmbitor din China. Nu va ezita însă să atribuie meritele numai şi numai fetelor. Pe lîngă seriozitate, mai ales asta e de admirat la Forminte, modestia unui tehnician căruia i-a plăcut să rămînă în umbră, nu să iasă la rampă.

Altminteri, în condiţiile în care şcoala noastră de gimnastică a mai pierdut teren, antrenorul constănţean s-a aflat mereu sub o presiune aparte. I s-au cerut rezultate, dar a şi fost comparat în fiecare zi cu iluştrii săi predecesori. Spre lauda lui, deşi rareori l-a avantajat, comparaţia nu l-a copleşit, ci l-a ambiţionat. Tăcînd şi făcînd, Nicolae Forminte a dovedit că ştafeta preluată de la Belu şi Bitang a încăput pe mîini pricepute.

La rîndu-i, prezentă în 3 finale, înotătoarea Camelia Potec visa să-şi apere titlul olimpic dobîndit în 2004 la 200 metri liber. Din păcate, a terminat abia pe locul 5. Atît că, atenţie, a reuşit la Beijing un timp superior celui cu care cîştigase la Atena, 1:56,87 faţă de 1:58,03! Altfel zis, Camelia a progresat, dar nu i-a ajuns nici măcar pentru o medalie. Întristată, şi-a anunţat intenţia de a se retrage. Personal, ca unul care am avut privilegiul s-o cunosc, trag nădejde însă că nu va renunţa. O rog să nu uite că Saint Exupery spunea undeva că “a iubi înseamnă a privi mereu în aceeaşi direcţie”. Adică, în cazul ei,  spre capătul bazinului.

Sigur că m-a sedus, ca pe toţi ceilalţi, festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing. E normal să te simţi impresionat cînd urmăreşti 15.000 de tineri asudînd în pîlnia unui stadion ca să evoce fragmente din istoria milenară a unui popor ce-a inventat, printre altele, hîrtia, busola, tiparul şi praful de puşcă. Emoţia a atins cote paroxistice în clipa în care, aidoma unui fluture uriaş, fostul gimnast Li Ning, de 6 ori medaliat la Los Angeles 1984, a plutit pe lîngă cozorocul arenei şi, la capătul zborului, a aprins flacăra olimpică. Personal, mărturisesc că n-am înţeles cum l-au purtat pe-acolo, prin ce minune.

Treptat însă, spre seară, mi-am făcut socoteala că manifestarea a durat totuşi 4 ceasuri, adică prea mult. Iar ce e prea mult, ca orice exces, riscă să deranjeze. Am mai gîndit şi că, punînd în mişcare un buget, o tehnologie şi un efort fără precedent, China şi-a propus să şocheze. Practic, să arate omenirii că reprezintă o forţă ce trebuie luată în seamă cu maximă seriozitate, ba şi temută. De aici şi impresia că festivitatea respectivă s-a vrut o demonstraţie de virtuozitate, dar şi de putere. Implicit, un semnal şi un avertisment. Dacă ele ar fi venit dinspre o ţară, indiferent de numele ei, probabil că n-ar fi avut darul să neliniştească. Venind însă din partea unui sistem în care, din păcate, ordinul continuă să ţină adesea loc de plăcere şi restricţia de libertate, entuziasmul meu s-a mai domolit. Şi aşa a rămas.

N-am să mă refer mai jos la aurul cucerit de Alina Dumitru, căci s-a scris abundent despre el. Cum Gazeta de ieri i-a dedicat noii campioane olimpice la judo o ediţie specială, mă îndoiesc c-ar mai fi ceva de adăugat. În faţa unei izbînzi strălucitoare, pînă şi cuvintele pălesc.

Recunosc însă că m-a mai tulburat o scenă din cele transmise de la Beijing, petrecută după finala feminină de tir la pistol cu aer comprimat, distanţa 10 metri. Proba a fost cîştigată de chinezoaica Wenjun Guo, în urma căreia s-au clasat, în ordine, Natalia Paderina din Rusia şi Nina Salukvadze din Georgia. Fireşte, nimic senzaţional pînă acum, doar specialiştii să fi ştiut în ce măsură cele 3 figurau sau nu pe lista favoritelor. Atît că, urcată pe podiumul de la premiere, rusoaica n-a ezitat s-o felicite şi s-o strîngă în braţe pe georgiancă (foto). A făcut asta, atenţie   , într-un moment în care armatele Rusiei şi Georgiei se aflau angajate în sîngerosul conflict din Osetia de Sud.

Nu cred că-i nevoie să insist asupra frumuseţii şi, mai departe, a semnificaţiei gestului amintit. E limpede însă că sportul s-a dovedit o dată în plus mai puternic decît războiul şi l-a învins. Iată un mesaj ce-ar trebui să ajungă şi la aceia care decid destinele acestei lumi greu încercate.