DINAMO ↓

Steaua iarăși peste Dinamo

Deși returul semifinalei de Cupă dintre Dinamo și Steaua s-a încheiat 1-1, for-mația din Ghencea a fost din nou mai bună, mai convingătoare. Confirmînd victoria din prima manșă, Steaua a pornit în forță și, deschizînd scorul devreme, și-a securizat calificarea. Cu sacii în căruță, a ridicat apoi piciorul de pe accelerație,  n-a mai insistat. 

Atunci a izbutit Dinamo să egaleze, numai cu 3 minute înaintea ultimului fluier, cînd finalista fusese deja stabilită. Spre dezamăgirea unor suporteri de-a dreptul magnifici joi seara, oameni care merită infinit mai mult decît li se oferă, tinerii lui Stoican și-au divulgat iarăși limitele. O oră, ei au lăsat  impresia că n-ar fi în stare să-și îngenuncheze adversarii nici dacă meciul ar dura pînă dimineață!

Ca să fie și mai clar, Dinamo a jucat atît cît  i-a permis Steaua să joace, intermitent, printre picături. Părerea mea e că arbitrul Istvan Kovacs, altfel impecabil, trebuia să acorde penalty la Țucudean, bruscat în careu de Prepeliță, ceea ce ar fi schimbat însă prea puțin datele problemei. Poate chiar nu le-ar fi schimbat.

Ca și Cornel Dinu, și eu consider că Stoican a greșit abordînd partida fără nici un atacant de meserie, pentru a-i introduce pe Bilinski și pe Țucudean abia în repriza secundă, către spartul tîrgului. Cum nu mai avea ce pierde la 2-5, Stoican trebuia să riște. Trebuia să îndrăznească, să înceapă cu două vîrfuri, nu să termine cu ele. Probabil că teama de o înfrîngere severă a fost mai mare decît speranța într-un succes la o diferență de 3 goluri ori de mai multe. E și cauza pentru care precauția s-a transformat în frică.

Antrenorul dinamovist nu-i cel dintîi vinovat de ratarea finalei, ștachetă prea înaltă în momentul de față pentru o echipă lipsită de experiență și, implicit, de personalitate. Totuși, fără să fie responsabilul numărul 1, Stoican e unul dintre vinovați.

În măsura în care Dinamo n-a surprins cu nimic, Steaua a făcut-o în clipa în care Reghecampf l-a mutat pe Tănase în centru, iar în locul acestuia, avansat pe banda stîngă, l-a titularizat pe Pîrvulescu. Nu știu cît și-a atins Reghe scopul cu Pîrvulescu, deși frontul de atac roș-albastru s-a mai lărgit, dar mișcarea cu Tănase a însemnat o carte cîștigătoare. Un atu.

Mai liber ca de obicei, Cristi Tănase a marcat printr-o execuție rafinată, ba s-a dovedit și number one. Cel mai bun din 28. L-am ironi-zat și l-am beștelit destul, că Dodel șomează, că visează, că bravează etc, acum e cazul să-l felicităm. S-a mai scos în ochii fanilor, însă îi mai rămîn datorii de plătit.

Orice comparație între semifinalistele de joi o avantajează pe Steaua, garnitura mai legată, mai echilibrată și mai matură. Rezumînd, mai valoroasă. În timp ce ea constituie o certitudine, Dinamo reprezintă o frumoasă promisiune, una care, spre a se împlini, trebuie susținută și încurajată din răsputeri. Dacă nu-și va vinde tinerii jucători en gros, cum se aude, Dinamo poate deveni mîine ce e Steaua azi. Ori ceva pe-acolo, asemănător.

Radu Petrescu a greșit, însă nu atît de mult!

Petrolul și Dinamo au oferit un meci dens, plin de evenimente și, spre încîntarea privitorilor, cu 4 goluri. Ambii tehnicieni și-au propus să demonstreze ceva, Lucescu junior că nu-i doar un antrenor de meciuri egale, iar Stoican că există viață și după 2-5 cu Steaua. Deși și-au atins scopul numai în parte, fotbalul prestat de echipele lor duminică a plăcut prin ritm, prin încrîncenare și prin tensiune.

Întrucît Elton a ratat în ultimul minut al prelungirilor o ocazie imensă, cea mai mare a întîlnirii, Dinamo s-a considerat nedreptățită de rezultatul final. Cu atît mai mult cu cît arbitrul Radu Petrescu i-a refuzat un penalty clar, fără dubii, la hențul lui Geraldo, recunoscut chiar de căpitanul “lupilor”. Fundașul brazilian a plonjat pe minge și a jucat-o cu mîna, n-a lovit-o întîmplător.

Cu toate astea, apreciez scorul de 2-2 ca echitabil, cinstit. Amîndouă formațiile puteau cîștiga, dar puteau și pierde. O notă în plus pentru bucureșteni, care și-au revenit surprinzător de repede după corecția primită de la campioană, revirimentul constituind dovada unui moral puternic. Cu atît mai robust cu cît, îndrăzneț, Stoican i-a lăsat pe bancă pe senatorii de drept Bălgrădean și Țucudean! Dacă la gazde a strălucit Albin, iar Zicu a decepționat ca de obicei, din garnitura oaspeților
s-au distins Dr. Grigore și, mai ales, Bărboianu, autorul unui gol antologic.

Din păcate, “centralul” Radu Petrescu a ajuns eroul negativ al partidei în ciuda faptului că, opinia mea, n-a comis chiar atîtea erori cîte i s-au reproșat. Repet că e mult mai ușor, infinit mai ușor, să te pronunți asupra unei faze după ce ai văzut 4-5 reluări video decît să decizi într-o secundă pe teren, sub presiune și la viteza jocului.

În condițiile în care Geraldo însuși a admis că “a fost penalty la hențul meu”, n-are rost să mai analizăm ce nu e de analizat. Evident că, nesancționînd hențul amintit,  Petrescu a dezavantajat-o flagrant pe Dinamo, dar atît.

Restul fazelor ce i s-au imputat le-aș include în categoria celor discutabile, interpretabile. Mai puțin lovitura de la 11 metri dată corect în favoarea ploieștenilor deoarece I. Șerban i-a blocat piciorul lui Albin în momentul în care acesta se pregătea să șuteze. În cazul în care ar fi blocat mingea, nu gheata adversarului, nu trebuia fluierat. Așa însă s-a impus acordarea loviturii de la 11 metri.

Fiecare tabără a mai solicitat cîte un penalty. Cronologic, Dinamo la duelul dintre Hoban și Lazăr, Petrolul atunci cînd, în marginea careului, lateral, Adi Popa II l-ar fi bruscat pe Camara. Conform unei păreri mai largi, Petrescu a cîntărit situațiile cu aceeași măsură și a făcut bine că n-a intervenit. Într-adevăr, Hoban l-a tras pe Lazăr, dar în timp ce acesta, spre a se proteja, a împins la rîndu-i cu mîna. Practic, cei doi s-au incomodat reciproc, deci nici penalty, nici eliminare!

Întrucît “adiționalul” Iulian Călin, excelent plasat, n-a avut nici o reacție, mai degrabă aș merge pe mîna arbitrului de centru și, fără să-l scot basma curată, aș cere îngăduință pentru el, un dram de înțelegere. Tînărul Radu Petrescu nu-i cel mai bun în profesia lui, de acord, dar nici cel mai slab.

Meciul de adio

Știam destule despre el înainte de a-l avea invitat, luni seara, la Tribuna Zero, emisiunea pe care am reluat- o deunăzi la EuropaFM. Cunoșteam că, născut pe 6 decembrie 1976 la Slatina, s-a lansat pe drumul performanței la Electroputere Craiova, după care a cîștigat o grămadă de trofee, fără număr! De două ori titlul de campion, o dată Cupa și de două ori Supercupa cu Steaua, de trei ori titlul, de patru ori Cupa și o Supercupă cu Dinamo, calculați, sînt 13!

Nu constituia ceva nou pentru mine, nici pentru ceilalți, că respectivul a fost încoronat în 2004 și 2008 golgeterul campionatului. Că a marcat de-a lungul carierei 214 goluri în Liga 1, grație cărora se plasează în spatele lui Dudu Georgescu în ierarhia celor mai productivi jucători români din toate timpurile. În fine, că e recordmanul absolut al prezențelor în primul eșalon cu 515 partide, unicul care a trecut de borna 500!

Mai știam și că n-a prea avut noroc peste hotare. Scurte și mai degrabă lipsite de strălucire, șederile lui în Turcia (Altay Izmir), în China (Shandong Luneng) și în Spania (Hercules Alicante) au ținut parcă să demonstreze că s-a simțit mai bine printre apropiați decît printre străini. Neșansa l-a urmărit și la “națională”, al cărei echipament l-a îmbrăcat de numai 8 ori, dureros de puține selecții! Luni, am aflat de la el în treacăt, ca fapt divers, că a bifat 21 de ediții de campionat, furnizînd un exemplu de longevitate și de perseverență egalat numai de inconfundabilul Gicu Dobrin. Cînd ajungi să fii comparat cu Prințul din Trivale, așezat pe picior de egalitate cu acesta, ți-ai asigurat un loc în statistica fotbalului și, deopotrivă, în legenda lui. Ești cineva, ești personaj.

În ciuda atîtor succese, cel despre care scriu a evitat mereu să iasă în evidență, să epateze. Cînd un radioascultător l-a întrebat dacă s-a gîndit la un meci de retragere în care să joace, propunere din public, o repriză la Steaua și alta la Dinamo, omul a părut surprins. Stînjenit, deranjat. L-am auzit doar că “există lucruri infinit mai importante pe lume”, apoi s-a grăbit să schimbe subiectul. Firește că nu greșea, căci viața nu începe și nu se termină cu un meci festiv, cu o gală, cu o chermeză. Nu greșea însă nici suporterul de la capătul firului deoarece fostul golgeter ar merita din plin un meci de adio. Indiscutabil.

Eroul de mai sus, ați ghicit, se numește Ionel Dănciulescu, actualul director general al lui FC Dinamo. Dincolo de simpatia pe care i-o port, îi amintesc că e recomandabil să fii modest, și e frumos să fii, dar fără să sari calul, fără să depășești măsura. Pentru că modestia exagerată riscă să se transforme în trufie și uneori chiar se transformă. În fond, tot ce e prea mult strică.

Decontul aroganței

În zilele premergătoare meciului, Reghecampf și ceilalți, dar mai ales antrenorul, s-au bătut cu pumnii în piept că Dinamo n-are cum să-i reziste Stelei! Că New Dinamo e nimic, e zero tăiat în patru, din care motiv diferența de scor ar putea fi de 3-4 goluri și n-ar fi exclus să asistăm chiar la o execuție publică! Nu, nu vom asista.

Cu acest sentiment de superioritate, împărtășit și de suporteri, roș-albaștrii s-au considerat dinainte învingători. Practic, urmau să îndeplinească o simplă formalitate, să apară țanțoși pe teren ca să plece cu 3 puncte! Pe măsură însă ce “cîinii”, harnici și organizați, le-au dat o replică peste așteptări, nu teribilă, dar decentă, campionii au devenit din ce în ce mai precipitați. Mai nervoși și mai irascibili, s-au simțit depășiți psihic. Fuseseră pregătiți pentru o piesă și nimeriseră într-una care le era străină, pe care n-o repetaseră! De aceea, egalînd abia în minutul 89, vor realiza că aroganța costă. Că exagerata încredere în sine se plătește.

Deși a furnizat o surpriză plăcută, nici formația din Ștefan cel Mare n-a rupt gura tîrgului. A evoluat de nota 6 spre 7, dar a avut în plus ce i-a lipsit Stelei, a avut atitudine. S-a bătut, a dorit, s-a agățat.

Adevărat că Steaua a jucat mai mult, însă nu și mai clar. A bîjbîit chiar și atunci cînd a presat. În opinia mea, tocmai cei remarcați în startul stagiunii, Szukala, Stanciu și Sînmărtean, au rămas datori sîmbătă seara.

Szukala a greșit prea des, Stanciu a cărat apă cu ciurul, iar Sînmărtean a fost pretutindeni și nicăieri! A primit laude pentru că a intervenit într-o fază ca ultim apărător, dar acolo trebuia să fie, acela era locul lui?!

Dacă garnitura lui Stoican a lăsat impresia unei formații oneste, strînsă în propria jumătate ca să nu ia gol și urcînd în rest la ce-o ieși, cea din Ghencea n-a mai convins în absența unui atacant de meserie, doar cu Chipciu în avanposturi. Greu de explicat însă faptul că, introducîndu-l pe Piovaccari la pauză, Reghe l-a schimbat chiar pe Ad. Popa, adică pe omul care se străduise timp de o repriză să centreze, e drept, uneori aiurea, în zona vîrfului împins!

O bilă albă pentru Keșeru, cel care, ajutat și de somnolența lui Asanovici, a reușit să înscrie primul său gol pentru Steaua. Trezirea din hibernare a acestuia, șters pînă acum, ar putea constitui principalul cîștig al Stelei din egalul cu Dinamo.
Ca nivel tehnic și spectacular, derby-ul n-a mulțumit, dimpotrivă. Pe lîngă încleștarea de pe gazon, capitol la care “cîinii” au arătat mai mult, l-a luminat însă reacția din tribune, comportamentul celor 24.000 de spectatori care, deși împărțiți în tabere rivale, au dovedit că se pot respecta între ei. Că știu să aplaude, nu numai să huiduie și să înjure.

La capătul unui derby modest și al unui rezultat echitabil, e de presupus că, superioară contracandidatelor, Steaua își va continua marșul triumfal spre titlu. Posibil însă, foarte posibil, să nu mai fie echipa în stare să spulbere tot ce întîlnește în cale, una imbatabilă.