Diverse ↓

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere: delegaţia noastră la CM de atletism indoor e cea mai restrînsă din istorie!

În general, sportul nostru se află în declin, dar parcă nici o disciplină nu ilustrează acest trist adevăr ca atletismul. Am avut succese răsunătoare în atletism şi, încet, încet, am ajuns COADA COZILOR în ierarhiile internaţionale. Cea mai recentă dovadă a regresului ne-o oferă participarea la CM indoor ce debutează astăzi la Aspire Dome din Doha, Qatar, unde România e reprezentată de numai 3 concurente! Nu că sînt doar 3, Ancuţa Bobocel la 1500 şi 3000 m, Anca Heltne la greutate şi Adelina Gavrilă la triplusalt, însă obiectivul lor nu vizează obţinerea unei medalii, ci abia eventuala calificare în finale!!!! S-auzi şi să nu crezi!

Apelînd la statistici, descoperim că de-a lungul precedentelor 12 ediţii, de la Paris 1985 la Lisabona 2001, atletismul tricolor, cu precădere cel feminin, s-a situat mereu pe poziţii fruntaşe. Ba chiar la Maebashi, în 1999, a ocupat LOCUL 3 în clasamentul pe naţiuni graţie aurului cucerit de Gabriela Szabo (1500 şi 3000 m) şi de Ionela Tîrlea (200 m). Înaintea lor şi după, pe lista campioanelor lumii în sală şi-au mai înscris numele Doina Melinte (Indianapolis 1987, Budapesta 1989), Cristeana Cojocaru (Paris 1997), Gabriela Szabo (Paris 1997) şi Marieta Ilcu (Toronto 1993), în timp ce Maricica Puică, Maria Simeanu, Fiţa Lovin şi Margareta Keszeg au reuşit să urce pe podiumul de premiere. Vizibil încă de la Birmingham 2003, declinul s-a accentuat dramatic la ultimele două ediţii. În 2006 de la Moscova şi în 2008 de la Valencia, românii s-au întors cu mîinile goale, ZERO MEDALII, asta în condiţiile în care au punctat acolo 37 şi, respectiv, 32 de ţări, inclusiv Bahrain şi Panama, Arabia Saudită şi Botswana, Sudan şi Insulele Saint Kitts!

Cel mai simplu ar fi să pretindem că succesorul inconfundabilei Iolanda Balaş la şefia FRA, ex-campionul de înălţime Sorin Matei, nu-şi face treaba cum trebuie. Că din pricina lui sau mai ales a lui, delegaţia trimisă la Doha e cea mai mică din istoria prezenţelor româneşti la CM indoor. Nu-i aşa, nu putem pune prăbuşirea pe seama unui singur om. Din păcate, lucrurile sînt mult mai grave şi vinovăţiile mai numeroase. Nu vorbim despre o persoană ori despre cîteva, discutăm despre un SISTEM PROST GÎNDIT şi condus la fel. Cîtă vreme sportul şcolar, odinioară baza piramidei şi principalul rezervor de talente, e privit cu indiferenţă, dacă nu cu ostilitate, n-avem la ce ne aştepta! Bazele se dezafectează pe bandă rulantă, taberelor şi campionatelor şcolare, celor care mai există, li se acordă din ce în ce mai puţină atenţie, orele de educaţie fizică se împuţinează cu fiecare an, salariile profesorilor de specialitate îi ajută numai să supravieţuiască etc., etc., tabloul e unul al LIPSEI DE SPERANŢĂ. Chiar al deznădejdii.

N-am rămas noi de căruţă pentru că alţii, mai dotaţi şi mai pregătiţi, ar fi devenit mai buni. Nu, victimele unei politici greşite şi, consecinţă logică, ale unei mentalităţi depăşite, noi înşine sîntem propriii noştri călăi. Culegem şi vom culege ce semănăm, adică NIMIC.

“Păcat că vă interesaţi de ei după ce mor pentru că în timpul vieţii vă preocupă doar ce debitează circarii”

Printr-o nefastă coincidenţă, în decurs de cîteva zile ne-au părăsit Gheorghe Constantin şi Ioan Drăgan. Prin plecarea lor, sportul românesc a devenit mai sărac. Component al echipei de aur a CCA şi în 39 de rînduri al “naţionalei”, primului i s-a zis Profesorul, reverenţă adresată unui fotbalist şi antrenor dintre cei mai admiraţi. Celălalt a fost chiar profesor, doctor şi, decenii întregi, director al Institutului de Medicină Sportivă, şef de catedră la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, preşedinte al Agenţiei Naţionale Antidoping etc. Deşi au activat în domenii distincte, însă înrudite, ambii au lăsat mărturii clare, inconfundabile, ale unor cariere de vîrf, marcate de rîvnă, de seriozitate şi, pînă la urmă, de succes.

Trişti, eu şi Tolontan am deplîns sfîrşitul celor doi, ca şi Gazeta. Fiecare a scris despre omul pe care l-a cunoscut mai bine. Judecînd după numărul comentariilor de pe blog, însemnările respective au stîrnit emoţie. Sentiment datorat memoriei celor dispăruţi, nu încercării noastre. Destule dintre textele în discuţie ne-au imputat însă că i-am mediatizat cu zgîrcenie, insuficient, pe Constantin şi pe Drăgan cît au trăit. Reproduc: “Dumnezeu să-l odihnească pe Profesor, iar de mîine aşteptăm să ne desfătaţi din nou cu citate din Gigi Becali” (Marius), “Păcat că vă interesaţi de ei după ce mor pentru că în timpul vieţii vă preocupă doar ce debitează circarii, în frunte cu oierul” (Marian). Tocmai pentru că reproşurile sînt parţial întemeiate, îndrăznesc o explicaţie, menită să ţină loc, dacă admiteţi, şi de scuză.

De la o vreme, cu inima bolnavă ca și Constantin, profesorul Drăgan a locuit mai mult la fiica sa din Elveţia. Ca atare, a fost mai rar disponibil. Totuşi, sub semnătura lui Geambaşu, Gazeta a găzduit un amplu interviu cu “părintele medicinei sportive româneşti”. Pe Constantin l-am dorit prezent în emisiunile de radio şi de televiziune, la care a şi participat cîteodată. În ciuda insistenţelor, m-a refuzat sistematic în ultimii ani. Nu pentru că n-ar fi făcut faţă, mintea îi era ascuţită şi discursul coerent, ci din cauză că atmosfera de gîlceavă din fotbal îl deranja profund, îl mîhnea. Nu se mai regăsea într-un vacarm ca de iarmaroc: “Ce să caut eu pe sticlă, mie nu-mi place nici să ţip şi nici să mă cert! Uită-te şi tu, cei de astăzi, mai ales conducătorii de cluburi, sînt convinşi că le ştiu pe toate, aşa că n-au nevoie de părerile unui bătrîn! Nu te supăra, dar nu vin!”.

Simplificînd, prin asta şi-au rezervat Gheorghe Constantin şi Ioan Drăgan locuri în ISTORIA sportului, în Hall of Fame. Graţie unui profesionalism desăvîrșit şi, mai presus de alte calităţi, prin decenţă, prin echilibru, prin bun-simţ. Au ajuns să fie respectaţi tocmai pentru că au ştiut ei înşişi să se respecte.

Victima indiferenţei guvernanţilor, sportul românesc suferă mai tare ca oricînd: are bani doar pe hîrtie!
E de-acum un loc comun afirmaţia că sportul românesc  a pierdut și pierde teren. S-au dezafectat infinit mai multe baze decît s-au construit, antrenorii au emigrat pe capete, iar consecinţele pe plan intern şi internaţional, REZULTATE DIN CE ÎN CE MAI SLABE, n-au întîrziat să apară. Nici în aceşti ani de declin însă, susţin specialiştii, domeniul respectiv n-a cunoscut o harababură mai mare. Un adevărat haos.
Se întîmplă aşa din pricină că, după dispariţia MTS şi a ANS, sportul şi tineretul au fost subordonate Ministerului Educaţiei, numai că Autoritatea Naţională pentru Tineret şi Sport încă nu funcţionează! Conform ministrului Daniel Funeriu, Guvernul a adoptat în cursul săptămînii trecute hotărîrea de înființare a ANTS, dar întrebarea persistă: de ce s-au scurs peste 3 luni pînă la emiterea ei?! Admițînd că România are alte priorități, deci și Executivul, s-ar fi cuvenit totuși ca sportului să i se acorde mai multă atenție. Să nu fie lăsat în coada cozilor.
Deoarece instituţia n-a existat, n-au existat nici şefi care să aibă drept de semnătură şi de ştampilă. Deşi Parlamentul a aprobat bugetul pe 2010, inclusiv cel destinat segmentului în discuţie, el n-a putut fi folosit, ceea ce a produs un BLOCAJ fără precedent. Bani au fost, dar numai pe hîrtie, aşa că ei n-au mai ajuns nici la cluburi, nici la direcţiile judeţene, nici la complexurile naţionale, intrate toate în incapacitate de plată. S-au onorat lefurile, nu însă şi comenzile privind nevoile minime ale loturilor reprezentative, cantonamente, indemnizaţii etc, etc. Practic, întreaga activitate a fost și continuă să fie PARALIZATĂ, asta în ciuda faptului că performerii noştri erau în situația de a se pregăti intens pentru diverse competiţii de anvergură, inclusiv campionate mondiale şi europene. Cum să se fi pregătit dacă federaţiile, lipsite de orice finanţare, n-au dispus de fonduri nici pentru plata mesei şi a cazării componenţilor loturilor?!
Dezordinea dintr-un sport privit ca a cincea roată la căruţă e ilustrată şi de un alt aspect. Cei care au lucrat în MTS şi în ANS ar urma să fie reangajaţi la ANTS, ceea ce pare simplu. Dar nu e, întrucît mulţi dintre salariaţii forurilor desfiinţate, scoși pe criterii politice, nu profesionale, de ex-miniştrii Ridzi şi Plăcintă într-o zi, ba şi numai prin fax!, au deschis procese Guvernului şi, cu puţine excepţii, AU CÎŞTIGAT. Pe considerentul că instanţele le-au dat dreptate, ei ar trebui reîncadraţi. Unde însă, căci între timp posturile lor au fost încredinţate altora, de regulă membri ori simpatizanţi ai partidului aflat la putere?! Din aceste cauze, selectate de pe o listă mai lungă, sportul românesc se duce la vale. În măsura în care oficialitățile nu se vor trezi, creşte riscul ca prăbuşirea lui să nu mai poată fi oprită.

Cînd tehnicianul Oltchimului a fost în pericol să fie demis, Gazeta i-a luat hotărît apărarea. Iată că n-am greşit!

După izbînda obţinută la Viena în faţa lui Hypobank, Oltchim a mai reuşit un pas important pe drumul către semifinalele Ligii: a bătut-o la scor, 6 goluri diferenţă, pe Dinamo Volgograd, redutabila campioană a Rusiei. Spre satisfacția unor tribune pe cît de pline, pe atît de entuziaste, handbalistele vîlcene au zburdat pe teren, realizînd nu doar un succes categoric, ci şi un spectacol deosebit. Fără exagerare, încîntător, captivant. Elevele lui Radu Voina s-au distanţat repede pe tabela de marcaj şi nu le-au lăsat adversarelor nici o şansă. Pur şi simplu, le-au uluit, le-au narcotizat.

Sigur că meritul principal le aparţine fetelor, care parcă s-au întrecut pe ele însele. Defensiva a funcţionat perfect, combinaţiile cu pivotul Ionela Stanca le-au surprins de fiecare dată pe rusoaice, Patricia Vizitiu şi Cristina Neagu, irezistibile, au înscris cîte 5 goluri, iar Paula Ungureanu, demnă succesoare a Luminiţei Huţupan, a apărat dumnezeieşte. În ciuda relaxării din debutul reprizei secunde, Oltchim a arătat în majoritatea timpului ca o superechipă. A părut o maşinărie imposibil de oprit, un tăvălug.

Oricît le-am elogia pe fete, nu trebuie să minimalizăm contribuţia lui Radu Voina. Antrenorul a pregătit exemplar grelele confruntări cu Hypo şi cu Dinamo, dovedind pricepere, luciditate şi stil. Altminteri, în momentul în care tehnicianul respectiv se află pe val, n-ar strica să ne aducem aminte că, ulterior eşecului suferit de “naţională” la CM şi de Oltchim la Györ, unii nu s-au sfiit să-l conteste, ba chiar să-i ceară demisia! Din fericire, șefii clubului au rezistat presiunii, ceea ce i-a permis lui Voina să-şi facă mai departe meseria şi, implicit, să demonstreze ce ştie. Iar acesta n-a rămas dator. Evident că lozincile şi scandările împotriva sa l-au durut, dar nu l-au încovoiat. Şi-a văzut de treabă şi, umblînd la moralul jucătoarelor, le-a readus în formă maximă. Tocmai de aceea, deşi se cuvine atribuit mai ales fetelor, succesul din partida cu Dinamo e în mare măsură şi al celui de pe bancă.

Folosindu-mă de prilej, vă invit să ne mai reamintim ceva. Că atunci cînd s-a pus problema îndepărtării lui Radu Voina, eu şi Gazeta ne-am situat cu fermitate de partea lui, din care motiv consider că avem dreptul acum, cînd Oltchim merge din victorie în victorie, să consemnăm că n-am greşit şi, fireşte, să ne bucurăm. Vom continua la fel, vom fi totdeauna de partea valorii.