Campionatul Mondial 2010 ↓

Ne învîrtim într-un cerc vicios din care riscăm să nu ieşim niciodată.
Da, e de rău: selecţionata României a dezamăgit la CE Under 19. A înscris un singur gol, n-a cîştigat nici o partidă şi s-a clasat pe ultimul loc în grupă, deci trebuie tras în ea şi, înaintea oricui, în antrenorul Burchel! Mi se pare modul cel mai simplu, dar şi cel mai simplist, de a analiza situaţia, drept pentru care vă invit să nu ne repezim, ci să păstrăm cumpătul. Să înjuri e cel mai uşor.

Dacă nu şi-au atins obiectivul de a prinde măcar semifinalele, băieţii noştri au crescut totuşi de la meci la meci. Marţi seara, la 0-0 cu irlandezii, au jucat bine, uneori chiar foarte bine. În sfîrşit, au format o echipă care ştie ce vrea, numai că n-au reuşit să marcheze. Deşi ne-am enervat, trebuie să admitem şi că au avut ghinion. Au ratat numeroase ocazii, Gavra a trimis mingea în bară, mijlocaşul Carruthers a respins de pe linia porţii “capul” lui Remeş, balonul parcă n-a vrut să intre! După aspectul general al întîlnirii, “tricolorii” meritau să cîştige. Meritau cu prisosinţă, însă n-a fost să fie.

Ca şi în partidele pierdute cu cehii şi cu grecii, s-au remarcat din nou Stanciu şi Năstăsie, în parte şi Amet, care pot deveni fotbalişti adevăraţi. Au depăşit stadiul de promisiuni şi încep să devină certitudini. În măsura în care şi ceilalţi ar fi dat acelaşi randament, mai ales componenţii liniei de fund, cei mai slabi, am fi discutat altfel. Aşa însă, privim înapoi cu mînie şi, conform obiceiului, aşteptăm mazilirea antrenorului. Ca şi cînd demiterea lui Burchel, una care pluteşte în aer, ar rezolva problema. Cine-şi închipuie asta e rupt de realitate!

Unii se vor mira, sigur se vor mira, că nu-s foarte aspru cu nişte tineri care s-au făcut de rîs. Nu sînt tocmai pentru că îi consider produsul unui sistem anacronic de depistare, cultivare şi lansare a talentelor, produsul acestuia şi, în egală măsură, victima lui. Cum să le pretind unor puşti ceea ce oferă rar, sau deloc, pînă şi titularii reprezentativei A?!

Fireşte că e şi vina lor că n-au putut mai mult. Mai departe însă, deziluziile servite de ei constituie urmarea logică a nepăsării ce patronează fotbalul nostru juvenil. Primele vinovate sînt cluburile din pricină că nu investesc în copii şi juniori, ori investesc insuficient, preferînd să cumpere de-afară vedete de carton. În culpă se află, ca for ce conduce prost întreaga activitate, şi Federaţia, incapabilă să pună piciorul în prag. Deoarece a băgat un milion de euro cu Under 19!, e de văzut în ce fel va justifica o asemenea cheltuială inutilă! Nu-i spaţiu să dezvolt subiectul, altminteri cunoscut, însă lucrurile sînt clare: atît timp cît nu ne vom schimba atitudinea, vom aştepta zadarnic rezultate. Ele nu pică din cer, ele se construiesc, iar la noi nu există nici interes, nici răbdare, nici bani pentru construcţie.

Vorbind despre societatea românească, Brucan solicita după 1989 pentru modernizarea acesteia 20 de ani, dar s-a dovedit că n-ajung. Referindu-se la viitorul fotbalului, Belodedici cerea deunăzi numai 15, care par şi ei prea puţini. Ne învîrtim, din păcate, într-un cerc vicios din care riscăm să nu ieşim niciodată.

Înaintea plecării spre Johannesburg, am indicat favoritele la cucerirea titlului suprem, Argentina, Spania, Germania şi Brazilia. Am ţinut să precizez şi că nu obligatoriu în ordinea de mai sus. Pînă în clipa în care derby-ul iberic din “optimi” nu s-a terminat, am nimerit-o. Toate cele patru au ieşit din grupe, dar numai două au sedus, formaţiile sud-americane, ÎNVINGĂTOARE PE LINIE.

Argentina şi Brazilia au avut puține probleme cu Mexicul şi, respectiv, cu Chile. Au încîntat publicul, ba l-au şi vrăjit cîteodată. Rămîne de văzut însă ce se va întîmpla vineri şi sîmbătă, cînd Argentina va da ochii cu Germania, iar Brazilia cu Olanda. Va fi ocazia ideală pentru europene să demonstreze că fotbalul nu s-a inventat degeaba pe Bătrînul Continent şi că acesta, teoretic superior la capitolul ORGANIZARE, e capabil să cîştige duelul cu cel mai imaginativ de pe celălalt mal al Atlanticului, mai artist.

Şi ca urmare a dureroaselor eşecuri suferite de Franţa, de Italia şi de Anglia, mulţi anticipează că garniturile lui Maradona şi Dunga vor merge mai departe fără emoţii, la pas. Îngăduiţi-mi să mă îndoiesc, convins că nemţii şi batavii vor fi greu de bătut. Că îşi vor vinde foarte scump pielea. Dacă reprezentantele Americii de Sud vor sări şi aceste hopuri, probabil că se vor întîlni într-o finală ce va decide între tangoul argentinian şi samba braziliană.

Am mai spus-o, aş vrea să triumfe tangoul. Dar recunosc că Brazilia a lăsat o IMPRESIE MAI BUNĂ decît Argentina, un pic mai bună. Ultima s-a dovedit uneori vulnerabilă în faza de apărare, în vreme ce Seleçao a fost ceva mai sigură pe ea, mai dezinvoltă. În măsura în care, înşelînd vigilenţa numeroşilor săi paznici, Messi va reuşi să redescopere drumul spre gol, atunci atacul “pumelor” va deveni cu adevărat letal. S-ar cuveni ca Dunga să ia aminte.

Îi aud pe unii pretinzînd că Maradona nu hotărăşte de capul lui, ci l-ar dirija o armată de tehnicieni, alcătuită chiar din 17 persoane! Evident că în fotbalul actual, cu o miză de imagine şi de interes extraordinară, nici un selecţioner nu conduce de unul singur. Îl asistă un întreg colectiv, ceea ce nu înseamnă însă că El Pibe d’Oro e doar un BĂGĂTOR DE SEAMĂ, pus acolo ca să decoreze vitrina. Ce să înţelegem din insinuările amintite, că Diego nu se pricepe şi trebuie purtat de mînă, împins de la spate?! Curată aiureală! Lipsite de rost, deplasate mi se par şi comparaţiile dintre originalul Maradona şi “Maradona din Carpaţi”, Gică Hagi. Fie şi numai pentru că în Argentina nimeni n-ar îndrăzni să-i arate vreodată uşa lui Maradona, nici măcar şeful statului, cum şi-a permis Gigi Becali să procedeze cu Hagi, jignindu-l şi umilindu-l. Spre deosebire de noi, alţii ştiu să-şi iubească şi să-şi respecte valorile, dar asta e altă discuţie.

Sînt multe lucruri care se pot discuta în fotbal. Că ar fi fost ofsaid ori nu, că ar fi fost fault ori nu etc. Ce s-a întîmplat însă duminică la Cupa Mondială exclude orice dubiu: cavalerii fluierului au greşit flagrant în “optimea” Germania-Anglia, cît şi în cea dintre Argentina şi Mexic. Cînd e de discutat e, de data asta chiar nu e.

În prima, la 2-1 pentru nemţi, “centralul” uruguayan Larrionda şi, vinovatul number one, liniorul Espinosa le-au refuzat englezilor un gol perfect valabil, mingea expediată de Lampard în transversală aterizînd cu minimum 25-30 de centimetri în spatele liniei porţii! În cealaltă, argentinienii au deschis scorul pe mîna brigăzii italiene. Nici Rosetti, nici tuşierul Ayroldi, cel din-tîi obligat să decidă, n-au sesizat ofsaidul de-un metru din care a înscris Tevez! Clar, erori ale asistenţilor lipsite de orice justificare, imposibil de scuzat. În cazul în care ele nu s-ar fi produs, probabil că Germania şi Argentina tot ar fi învins. Normal e să judecăm însă că, în afara lor, meciurile puteau căpăta altă turnură. Să fi continuat altfel şi să se fi sfîrşit altfel.

Reamintind că Anglia a cucerit titlul suprem în 1966 în faţa Germaniei Federale ajutată fiind, în prelungiri, de tuşierul sovietic Bahramov - acesta a semnalizat gol la balonul trimis de Hurst care, deviat de bară, n-a intrat în poartă - comentatorii s-au grăbit să invoce “răzbunarea destinului”, “justiţia fotbalului”. Pasămite, i s-a luat înapoi Angliei ce primise fraudulos în finala de-acum 44 de ani! Atunci cînd, graţie greşelii comise de “Russian linesman”, s-a desprins la 3-2 în minutul 101 şi a cîştigat pînă la urmă cu 4-2.

Apropo de Bahramov, să menţionăm că pe el, azer, nu rus, gafa din 1966 l-a transformat într-un personaj, ba şi într-o celebritate! Folclorul pretinde că Regina Elisabeta a II-a i-ar fi oferit drept mulţumire un fluier de aur, deşi logic era, nu-i aşa?, să-i fi dat un fanion. Dar şi că Bahramov însuşi, întrebat în 1993 dacă a văzut gol la Hurst sau i-a cerut “centralului” Dienst să-l valideze fără să fie foarte sigur, ar fi murmurat pe patul de moarte un singur cuvînt, Stalingrad! Adică le-ar fi plătit nemţilor pentru uciderea a 750.000 de ruşi în asediul oraşului respectiv! În ce mă priveşte, nu cred, dar nici nu mă pun cu gura lumii.

Socotindu-l pe Bahramov cel mai cunoscut azer de pe planetă, compatrioţii i-au ridicat un monument la intrarea în Sta­dionul Naţional din capitala Baku, lîngă care a ţinut să se pozeze şi Hurst! Pornind de aici, ar trebui să ne aşteptăm ca uruguayenii să-i înalţe o statuie lui Espinosa la Montevideo, iar italienii una lui Ayroldi la Molfetta, localitatea sa natală. Mai zice cineva că făcutul de rîs nu serveşte la nimic?!

Cînd am aterizat la Johannesburg, în ajunul deschiderii CM, l-am văzut la televizor pe Jacob Zuma, preşedintele Africii de Sud. ­Probabil vă mai amintiţi despre cine e vorba dintr-un articol mai vechi: cel ce se afişează în public cu trei soţii, dar despre care se spune că ar fi însurat cu şase! La 68 de ani, e însă cert că are 21 de copii. Ei bine, Zuma declara ţanţoş că “mă mănîncă palmele să ridic deasupra capului Cupa Mondială! Presimt c-o vom cîştiga!”.

Am ironizat atunci cum că vrabia mălai visează şi iată că am nimerit-o. Selecţionata Bafana-Bafana nu s-a făcut de rîs, probă că a bătut-o pe cea a Franţei, corect, una uzată şi pusă pe gîlceavă, dar a părăsit competiţia chiar din faza iniţială. Impresia mea e că, şi pînă la eşecul drastic din meciul cu uruguayenii, gazdele au intuit că CM 2010 sînt o căciulă prea mare pentru ele, din care motiv, repliindu-se din mers, au ­început să-şi îndrepte nădejdile către echipele ­vecine. “Dacă nu South Africa, măcar o formaţie africană să cucerească trofeul!”, spera The Star. Speranţe zadarnice: Nigeria, Algeria (fără gol marcat în 3 partide) şi Camerun (zero puncte) s-au clasat ultimele în grupe, în vreme ce Ghana şi Coasta de Fildeş au strîns cîte 4 puncte, însă numai cea dintîi s-a şi calificat, graţie ­golaverajului. Concomitent, dincolo de catastrofele numite Franţa şi Italia, Europa continua cursa cu 6 reprezentante din 13, iar America de Sud cu 5 din 5, procentaj de sută la sută!

Întrucît Ghana, 2-1 după prelungiri cu SUA, a ajuns în “sferturi”, ei i-a rămas să salveze onoarea Africii. E ceva, însă puţin faţă de ce anticipau oficialii acesteia că se va întîmpla.Foarte puţin. Deoarece respectivii păreau convinşi că ediţia a 19-a a CM va consfinţi ascensiunea fotbalului de pe Continentul Negru, poate şi încoronarea lui cu titlul suprem! Calcule greşite, practic, dovezi că entuziasmul şi solidaritatea, deşi importante, nu ţin loc de valoare, de clasă. Care înseamnă organizare, mentalitate, şcoală, sistem etc. Într-un cuvînt, profesionalism.

Există însă şi în Africa destui oameni cu simţul măsurii, conştienţi că fotbalul de-acolo va recupera greu, teribil de greu, handicapul care îl desparte de cel din Europa şi Sud-America. “Să nu ne repezim!”, invita Pretoria News, regretînd că toate “naţionalele” din zonă, cu excepţia Algeriei, s-au prezentat la turneul final cu antrenori străini, ba şi din afara continentului: Bafana-Bafana cu brazilianul Parreira, Nigeria cu suedezul Lagerback, Ghana cu sîrbul Rajevac, Camerun cu francezul Le Guen şi Coasta de Fildeş cu suedezul Eriksson. “Sîntem în urmă şi nu ne va fi uşor să recuperăm”, nota cotidianul citat mai sus.

În ciuda progresului, Africa trebuie să mai aştepte. Dispune de numeroşi jucători de calitate, dar nu şi de echipe redutabile. Are drum lung de parcurs şi nimeni nu poate garanta cînd îl va parcurge. Şi nici dacă.