Amintirile lui Ioaniţoaia ↓

În aprilie 2010, cînd am realizat interviul de aici, Fănuș Neagu era bolnav și știa că e. Dar îi plăcea să braveze, de aceea și ceruse unui prieten să-i aducă în garsoniera de la Elias o sticlă cu vin de țară. Deși o îndoise cu apă, o ferea de ochii soției și ai fetei. O ascundea ca pe o comoară sub canapeaua din rezervă. Mai lua din cînd în cînd un fund de pahar, însă mai degrabă se juca decît bea.

Înainte de a pleca, l-am rugat s-o arunce. M-a privit peste ochelari și brusc s-a întristat. “Puștiule, mi-a zis cum obișnuia, află de la mine că îți trebuie mult curaj ca să trăiești, dar și mai mult, infinit mai mult, ca să mori. Pentru asta nu ești niciodată destul de pregătit”.

Apoi, în clipa în care am dat să ies, a fost rîndul uriașului scriitor să mă roage ceva: “Dacă nu ne mai vedem, ai grijă de tine!”.

Nu ne-am mai revăzut, doar am mai vorbit în cîteva rînduri la telefon, ultima oară acum vreo săptămînă. Marți, dimineața devreme, în zorii zilei, îngerul care a strigat ne-a părăsit, lăsîndu-ne pe toți mai singuri și limba română mai săracă. În urma sa au rămas o operă fără egal și o sticlă de vin probabil neterminată. Dumnezeu să-l odihnească pe nea Fane!

Am lucrat cu poetul ­Adrian Păunescu, mai corect spus, sub conducerea acestuia, din 1972 în 1985. Cum Flacăra devenise avangarda ziaristicii româneşti, fiind unul dintre puţinele locuri în care se scria şi despre oamenii necăjiţi, redacţia cuprindea ziarişti ce-au lăsat semne în urma lor. Cu regretul de a-i uita pe unii, îi numesc pe Adrian ­Dohotaru şi ­Eugen Seceleanu, din păcate, ambii dispăruţi prematur, pe Dorin Tudoran şi Ilie Purcaru, pe Cornel Nistorescu şi George Arion, pe Magda Mihăilescu şi Nicolae Cristache, pe Horia Pătraşcu şi Răzvan Bărbulescu, ei înşişi ajunşi ulterior şefi de publicaţii. Oameni cu operă, alături de care Adrian Păunescu a reuşit să impună o revistă, dar şi să înte­meieze o şcoală de gazetărie. O universitate, chiar o academie.

Mai toţi însă, inclusiv subsemnatul, cu dosare proaste, cu bube. Adrian Păunescu s-a luptat să ne angajeze de parcă s-ar fi zbătut pentru propria-i cauză, pentru propriu-i destin. Am spus-o şi o repet: fără mîna de ajutor ce mi-a întins-o, ca un colac de salvare, într-un moment în care politrucii “epocii de aur” mă catalogaseră drept “duşmanul poporului”, aş fi ieşit definitiv din presă. Iată de ce, pe lîngă un deosebit respect, îi port şi o nemărginită recunoştinţă. Imprescriptibilă.

În 14 ani, am învăţat de la Adrian Păunescu cît într-o viaţă. Între altele, mi-a transmis admiraţia pentru Dobrin şi dragostea pentru Universitatea Craiova, iubirile sale niciodată trădate. Dar şi convingerea că în meseria de ziarist nu există ­amînare, totul trebuie făcut acum, imediat. ­Dacă voia un interviu sau un reportaj şi întîrziai, nu admitea nici explicaţii, nici scuze. Tip greu de mulţumit, uneori imposibil, amesteca intransigenţa unui comandant de oşti cu o duioşie de copil. Avea toane şi, în funcţie de ele, te amenda cu sînge rece ori te premia cu generozitate. Nu ezita să împartă sancţiuni, însă la fel de repede uita de ele. De fapt, nu uita. Doar mima, interpreta un rol. Înainte de a fi altceva, era un actor înnăscut.

Acum, într-un moment în care Adrian Păunescu suferă pe un pat de spital şi veştile scăpate dinspre Urgenţă nu-s liniştitoare, îndrăznesc să evoc o întîmplare comună mai degrabă hazlie și, vor zice unii, nu cea mai potrivită. Nu mă îndoiesc însă că poetului i-ar plăcea să şi-o reamintească. Sigur i-ar smulge un zîmbet, i-ar alina durerea.

Într-o seară, pe la 10, jucam şah în birou cu Victor Niţă. A nimerit peste noi şi ne-a ameninţat cu voce tunătoare că vom fi amendaţi. Observaţia că programul s-a încheiat de la ora 8 l-a enervat şi mai rău. “Băieţi, l-am auzit, greşiţi fundamental ­deoarece în profesia asta timpul muncii e tot timpul! Nu s-a inventat încă termenul în afara programului!”.

A trîntit uşa, dar s-a întors peste 5 minute la fel de vijelios. Strînseserăm piesele şi discutam altceva cînd ne-a cerut să le reaşezăm. Ne-am conformat, iar la întrebarea “cine-i la rînd?”, am răspuns că eu. “şi ce-ai fi mutat?”, la care am îngînat “cred că turnul”. Considerîndu-se priceput, a aruncat o privire scurtă peste tablă şi i s-a adresat lui Niţă: “Dacă Ovidiu mişcă turnul, tu ce faci?”. Victor s-a gîndit o clipă şi a decis că va împinge un pion. “De acord cu pionul, a comentat Adrian Păunescu, însă treaba cu turnul e o prostie, duce la mat!”. Curioşi, am aşteptat continuarea şi ea n-a întîrziat: “Pentru că Niţă ştie şah, numai Ioaniţoaia va plăti amendă!”. Pînă la sfîrşit, cum bănuiţi, n-am plătit nici eu. Pur şi simplu, poetul se alinta.

Aş fi fericit să-şi revină şi să poată parcurge aceste rînduri, pe care le închei urîndu-i să fie tare şi să învingă boala! Multă, multă sănătate!

Un grup de fotbalişti români a fost sechestrat timp de 5 zile într-un hotel din nord-vestul Hondurasului

Un milion de locuitori
Citind despre masacrul de la San Pedro Sula, unde cîţiva indivizi înarmaţi au tras asupra spectatorilor unui meci de fotbal şi au omorît 14 dintre ei, mi-am reamintit ce coşmar am trăit acolo eu însumi, şi nu numai, acum 10 ani. Însoţind o selecţionată de fotbal antrenată de Stoichiţă şi care-i cuprindea, din ce-mi mai aduc aminte, pe B. Vintilă, P. Marin, N. Liţă şi M. Savu, am ajuns pe 18 mai 2000 la San Pedro. Considerat primul centru industrial al Hondurasului, poate cea mai săracă ţară din America Centrală, oraşul număra pe atunci circa 350.000 de locuitori. Statistici recente afirmă că populaţia lui ar depăşi în prezent un milion!

Hotelul s-a închis   
Pe 19 mai şi pe o ploaie torenţială, “naţionala” Hondurasului şi România B, titulatură conjuncturală, au terminat la egalitate, 2-2. Uzi pînă la piele, ne-am întors grăbiţi la hotelul “Copantl”, situat în buricul tîrgului. S-a sunat repede stingerea deoarece dimineaţă trebuia să plecăm spre Salvador, pentru un alt “amical”. N-am mai plecat a doua zi şi nici în următoarele! La micul dejun, ni s-a explicat că pe străzi e nebunie şi că există pericolul ca străinii să fie răpiţi! Marea surpriză, deloc plăcută, a constat în aceea că armata ocupase holul hotelului şi, instalînd un filtru la uşa principală, interzisese orice mişcare. “Cîtă vreme lucrurile nu se vor linişti, ne-a anunţat un ofiţer, aici nu se intră şi nu se iese! Hotelul s-a închis!”. Aşa am stat, ca şi prizonieri, 5 zile şi 5 nopţi.

Ajutor de la consul
Nu eram doar speriaţi, ci şi din ce în ce mai plictisiţi, sătui să privim ore în şir la televizor. În disperare de cauză, Mihai Stoichiţă şi Gabriel Florea, organizatorul turneului (care va continua în Panama, meciurile din Salvador contramandîndu-se), s-au adresat consulului nostru onorific din San Pedro. Fusesem preveniţi că n-avem ambasadă în Honduras, nici măcar în capitala Tegucigalpa. Prompt, a apărut un tip între două vîrste, rotofei şi transpirat, care nu ştia o boabă româneşte. Ne-a explicat că vinde tractoare fabricate la Braşov şi că, în general, afacerea îi merge. Rugat să intervină pentru a ni se îngădui să traversăm strada pînă la mall-ul de vizavi, omul ne-a asigurat că, prin relaţiile sale, va rezolva problema. Şi, într-adevăr, a rezolvat-o.

“Atît de puţini?! Treceţi înapoi!”
Nu ne-a venit să credem, dar a patra zi ni s-a permis să ieşim. Cu o condiţie, numai în grup! Stoichiţă a încetat să-i mai alerge pe jucători în jurul piscinei şi ne-am strîns cam 10-12. Acelaşi ofiţer ne-a numărat şi, după ce ne-a înregistrat meticulos paşapoartele, ne-a atras atenţia să nu ne despărţim. “Există riscul să fim răpiţi?, a întrebat careva cu voce pierită”. Da, am auzit, chiar să vă împuşte!”. Cîţiva au renunţat, iar ceilalţi, deşi cu inima cît un purice, ne-am îndreptat spre mall. Am apucat să parcurgem vreo 30-40 de metri cînd în dreptul nostru a oprit, frînînd brusc, o patrulă a poliţiei. A coborît o matahală gen Rambo şi ne-a luat la rost: “Atît de puţini?! Treceţi înapoi!”. Ne-am conformat. Fusesem liberi 5 minute!

Armele la garderobă!
Lucrurile au revenit la normal şi, în sfîrşit, ni s-a dat voie să circulăm. Cum ne trecuse cheful să vizităm Catedrala ori Planetarium-ul, principalele obiective turistice din San Pedro, încotro s-o luăm în puţinele ore rămase la dispoziţie înaintea zborului spre Panama? Evident, către cel mai renumit restaurant-pub-discotecă din oraş. La intrare, ni s-a cerut să predăm armele! Am crezut că n-am înţeles pînă în clipa în care, aflaţi lîngă noi, un bărbat şi o femeie au depus la garderobă o puşcă şi un pistol! De parcă ar fi luat rujul ori pudriera, femeia a scos din geantă pistolul, şi-a aranjat coafura şi a păşit în local. Fireşte, noi ne-am lăsat păgubaşi şi am făcut cale-ntoarsă la hotel.