Drumul pierdut

Scriam aici la sfârșitul lui septembrie, în articolul intitulat "Oile negre", că depinde de Alibec să nu devină o problemă, un caz

Din păcate, a devenit. După ce, la 0-0 cu Voluntari, a bifat al nouălea meci consecutiv de L1 fără gol, 600 de minute pe sec, ba a și șutat într-o ușă de la vestiare, el a fost scos din lot și amendat cu 75.000 de euro. Evident, o sumă exagerată. Numai că la Denis s-a pedepsit mai degrabă lipsa de eficacitate decât răbufnirea nervoasă. Nu se uită ușor, iar de suportat nici atât, că jucătorul cel mai scump din istoria roș-albastră a ajuns un anonim.

Într-adevăr, manifestări de genul celeia de la Voluntari se sancționează cu asprime. Oriunde, pretutindeni, cine greșește trebuie să plătească. Pe de altă parte însă, deși țâfnosul va împlini 27 de ani pe 5 ianuarie 2018, mi s-a părut normal, omenește, ca mama lui să-i ia apărarea. În fond, povestea e cunoscută, femeia a fost și tată pentru Denis într-o familie nevoiașă din Mangalia. Ca atare, are toate drepturile să sară. Putem fi siguri că l-a crescut cu numeroase sacrificii pe cel care va fi ales cel mai bun fotbalist român al anului 2016.

Atenție, indiferent cum va continua și va sfârși cariera lui, Alibec va rămâne în statistici, în istorie, ca jucătorul number one pe 2016. Desemnat nu de x ori de y, ci de tehnicieni și de oficiali, de ziariști de specialitate, de întreaga suflare a fotbalului nostru. Dacă alte ierarhii o mai pot zbârci, cea care l-a plasat de Denis în vârful ierarhiei n-are cum. Pentru că e cuprinzătoare, exhaustivă.

Altfel, să mă scuze Dică, pe care-l prețuiesc, dar apreciez oprobriul său că „Alibec nu mai există pentru mine!” deplasat în comparație cu intervenția mamei lui Denis. Dacă un antrenor trebuie să fie și pedagog, atunci mi-e teamă că Dică mai are multe de învățat la acest capitol. Patronul lui FCSB e un tip care-și iese repede din pepeni, temperamental. De aceea și vorbește gura adesea fără el. Era însă de datoria lui Dică să-l tempereze pe Gigi Becali, nu să-l incite. Nicidecum să-l provoace.

Cert e, nu încape îndoială, că Alibec a dezamăgit în ultima vreme. Încetând să mai fie creatorul de faze și golgeterul de la Astra, a căzut în mediocritate. În loc să-l ambiționeze, refuzul lui Daum de a-l chema la „națională” când era în formă (MVP-ul turului cu Sporting Lisabona), și chiar merita, l-a dezarmat. L-a făcut să-și piardă încrederea în sine și, odată cu ea, drumul spre poarta adversă. Tocmai pentru că neamțul n-a știut să-i exploateze momentele reușite, Denis nu s-a mai regăsit. Lipsa de încredere l-a debusolat, l-a înrăit.

Firește că nu trebuia să procedeze așa. Trebuia să strângă din dinți și să meargă mai departe. Doar că, aveți în vedere și acest aspect, fiecare om gândește în felul lui și reacționează diferit.

Dacă Alibec e vinovat de ce i se întâmplă, nu-i numai el. De acord cu Zicu că Denis își consumă energia aiurea, deoarece coboară după baloane spre jumătatea terenului și se duce în benzi. Corect, dar i-a spus cineva, a insistat, să stea permanent avansat, înfipt ca un ghimpe în coasta defensivei adverse? Legat de asta, are FCSB un stil de joc care să ducă mingile către vârful împins și să-i permită acestuia să-și etaleze calitățile? Părerea mea e că nu, iar în sprijinul ei invoc două exemple relativ recente: Tade și Golubovici. Golgeteri redutabili, unul la Cluj, celălalt la Iași, ambii au fost aduși cu tam-tam la Steaua și ambii au clacat lamentabil.

Iată de ce consider, dincolo de o simpatie pe care n-am ascuns-o niciodată în ideea că îmi plac jucătorii cu personalitate, că Alibec nu-i un caz simplu. Vom mai vorbi pe marginea lui.