Scara de sub picioare

Nicușor Stanciu le-a răspuns lui Bölöni și lui Alin Stoica după ce ambii contestaseră venirea lui la Anderlecht.

Deoarece transferul cu pricina, cotat la 10 milioane de euro cu bonusuri cu tot, continuă să fie cel mai scump din istoria fotbalului belgian, suma respectivă i-a deranjat pe cei doi. Bölöni a spus că ex-stelistul n-ar valora atât, infinit mai dur, Stoica a reclamat că „Stanciu n-a dovedit nimic nici în Belgia, nici la echipa națională, nici la nivel european!”. Lucrurile nu stau chiar așa. Încă din primul sezon, Stanciu a contribuit, cu 24 de meciuri în campionat, 4 goluri și 4 assisturi la câștigarea campionatului de către Anderlecht, iar ca „tricolor” a adunat 14 selecții până la 24 de ani. Întâmplător sau nu, una mai mult decât Alin, care va împlini 38 de ani în decembrie.

Acuzându-l de frustrare și de invidie, unii pretind că Stoica n-avea voie să-și dea cu părerea. Deși fiul lui Tudorel, ales în 2001 cel mai bun tânăr jucător din Jupiler League, nu s-a realizat pe deplin, apreciindu-se că și-a risipit talentul, eu zic că avea dreptul. Campion cu Steaua în 1996, Stoica a mai cucerit 3 titluri în Belgia, 2000 și 2001 cu Anderlecht, 2003 cu Bruges, dar și alte 6 trofee. El pierde numai la comparația cu sine însuși. Cu ce putea ajunge și n-a ajuns. Altfel, clar că la așa palmares, putea să deschidă gura. Atât că era înțelept dacă tăcea, dacă nu se grăbea să-și pună un compatriot într-o lumină proastă. Să-l fi criticat altcineva pe Stanciu, nu unul de-al lui.

De remarcat din replica lui Nicușor, una mai degrabă abătută decât țâfnoasă, frazele „Românii ne vorbesc mereu de rău” și „Eu i-aș întreba pe aceștia de ce spun asemenea lucruri urâte?!”. Veți fi de acord cu mine că e greu de răspuns de ce noi, românii, în loc să ne ajutăm unii pe alții, să ne îndemnăm să ne și sprijinim, preferăm să ne bârfim și să ne invidiem, chiar să ne tragem scara de sub picioare?!
Din păcate, cazul lui Stanciu nu-i izolat. Să ne reamintim de recenta ieșire în decor a lui Ilie Năstase la întâlnirea de Fed Cup de la Mamaia, moment în care a scăpat caii și a jignit. Evident că a comis-o.

Cerându-și scuze, și-a recunoscut greșeala și a părut s-o regrete. Surprinzător însă, în măsura în care englezii l-au judecat aspru, nu puțini români l-au judecat pe fostul mare tenismen, unul dintre simbolurile sportului nostru, încă mai aspru. Neîndurător, fără milă, ca pe hoții de cai! Totuși, dacă ai tăi nu te apără, dacă nici măcar ei nu-ți acordă circumstanțe atenuante, un dram de înțelegere, cum să aștepți asta de la străini?!

La fel s-au petrecut lucrurile și când, după o carieră presărată cu izbânzi, inclusiv cu două de anvergură continentală, Supercupa Europei 2000 și Cupa UEFA 2009, Mircea Lucescu s-a trezit demis de Zenit. Dușmană cu cea din Sankt Petersburg, presa moscovită s-a repezit la gâtul tehnicianului bucureștean, iar un analist pârât, Alexei Andronov, consumator de nădejde, l-a desființat pe acesta în Sovețki Sport. Așa proceda pseudospecialistul rus și pe timpul mandatelor de la Donețk, când îi căuta noduri în papură antrenorului cu peste 30 de trofee!

Ciudat și dezamăgitor, destui ziariști și internauți români i-au ținut isonul lui Andronov. Chiar au jubilat, lăsând senzația că au pândit ca Lucescu să se împiedice și ei să-și frece mâinile încântați. Satisfăcuți în stilul carpato-dunăreano-pontic de a te întrista la succesele unor campatrioți și de a te bucura la eșecurile lor.

Nu degeaba scria Noica undeva că „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit”. Probabil că oamenii vizați erau români. Care n-au nevoie niciodată să le facă alții rău. Pentru că își fac singuri.