Rezerva de lux
Luni seara, m-am uitat la Charleroi-Anderlecht ca să-i văd pe Chipciu şi pe Stanciu.
L-am văzut însă numai pe primul, Stanciu intrând abia în minutul 89 chiar în locul lui Alex. Deşi n-a strălucit, meciul mi-a plăcut. La disputa de pe Stade du Pays, capacitate 14.891 de locuri, au asistat 14.000 de spectatori care şi-au încurajat furibund favoriţii şi după ce oaspeţii s-au desprins clar. Să fiu iertat, dar asemenea ambianţă n-am mai întâlnit demult pe stadioanele româneşti. Un gazon impecabil, un arbitru autoritar şi, mai presus de orice, o galerie care nu s-a oprit din cântat nici când victoria echipei din Bruxelles nu mai putea fi pusă la îndoială. La noi, tribunele s-ar fi rupt de huiduieli şi s-ar fi scandat în cor demisia! Ar fi ieşit iureş mare, vâlvătaie.
Dacă au urmărit partida exact 14.061 de suporteri, înseamnă că, la circa 200.000 de oameni câţi numără Charleroi, important centru minier şi francofon din Valonia, un locuitor al urbei din 14 a mers la stadion! Imaginaţi-vă că la Timişoara ori la Iaşi ar veni la meciuri, măcar din când în când, peste 20.000 de fani, ce ne-am mai bucura! Din păcate, publicul nostru de fotbal chiar încape uneori, scuzaţi exagerarea!, într-un tramvai!
Fără să strălucească, ba şi sub presiune, Anderlecht a învins pe final: polonezul Teodorczyk a deschis scorul în minutul 74, iar ghanezul Acheampong a făcut 2-0 în 85, la capătul unei faze iniţiate de Chipciu. Întrucât trupa „tricolorilor” a bifat al treilea succes consecutiv în deplasare după 3-1 la Kortrijk şi 3-2 la Gent, ea s-a apropiat la două puncte de FC Bruges, campioana en titre şi liderul la zi din Jupiler League.
Cum spuneam, l-am văzut numai pe Chipciu, Stanciu fiind lăsat pe bancă la fel ca şi în etapa precedentă.
Rezervă de lux, atunci l-a înlocuit tot pe Alex, însă în minutul 84. E ciudat, greu de înţeles, de ce tehnicianul Weiler nu-l bagă în seamă pe Stanciu, cel mai scump transfer din istoria fotbalului belgian, pentru care Anderlecht a plătit Stelei, în afara altor obligaţii, 7,8 milioane de euro! Surprinzător, tehnicianul îl cultivă şi îl titularizează pe Chipciu, parcă ignorând că acesta a înscris 3 goluri în 24 de partide (1.887 de minute), în timp ce Stanciu a marcat mai des, de 5 ori în 23 de meciuri (1.584)!
Cel mai simplu e să afirmăm că Nicuşor trece printr-o pasă neagră şi să sperăm că o va depăşi repede. Totuşi, Rudi Verkempinck, secundul lui Daum la „naţionala” României, a găsit o explicaţie plauzibilă pentru opţiunea lui Weiler: „Chipciu impresionează pentru că are o medie de 12 kilometri pe meci, kilometri care includ şi numeroase sprinturi. Se mişcă enorm pe teren, iar cifrele lui sunt constante”.
Mai e ceva de adăugat? Doar că, spre deosebire de noi, care îi admirăm pe mingicari şi-i alintăm ca „virtuozi”, „fachiri” ori „vrăjitori”, alţii judecă în mod diferit şi îi preţuiesc mai tare pe cei care aleargă, care transpiră, care nu obosesc. Sincer, de partea cui e dreptatea? În căutarea unui răspuns, mă gândesc că tocmai implicarea, dăruirea, face diferenţa între statutul românilor de la Anderlecht. Atât că dăruirea e, nu-i aşa?, o noţiune demodată, ruginită, răsuflată. Nu cumva şi o moştenire tristă?