November 2006 ↓

Contra lui Leverkusen, Dinamo a ţinut să demonstreze două lucruri. Că nu întîmplător domină competiţia internă şi, mai mult decît atît, că are faţă de Europa. A dorit, a putut şi a izbutit asta, confirmînd astfel, printr-o calificare obţinută înaintea disputării ultimei etape din grupă, şi pe plan internaţional. Principalul merit aparţine, scuzaţi clişeul, echipei. Nu numai pentru că a bătut-o pe cea a “aspirinelor”, să recunoaştem însă, expirate, ci şi pentru că a găsit resurse să întoarcă rezultatul de la 0-1. Cînd reuşeşti aşa ceva cu o formaţie nemţească, nu-i puţin. Cînd zic echipă, mă gîndesc la strădania tuturor jucătorilor, ambiţioşi şi dăruiţi. Dar şi, menită să răsplătească un efort colectiv exemplar, la “dubla” lui Claudiu Niculescu, graţie căreia acest vîrf pur-sînge, capabil să marcheze şi în somn, l-a egalat pe Dudu Georgescu la numărul de goluri înscrise în cupele continentale.

Ar fi însă incorect să minimalizăm contribuţia antrenorului. Rednic a ghicit garnitura de start şi, la fel de important, schimbările de pe parcursul partidei, căci Ropotan a adus un plus de entuziasm iar Dănciulescu de echilibru. Alt tehnician ar fi renunţat probabil pe Ganea, pe motiv că, pînă la bijuteria de la golul 2, n-a străluicit. Atunci însă, lăsîndu-i mingea lui Niculescu şi făcîndu-i paravan ca la baschet, Ganezul a dovedit că meseria de fotbalist nu mia are secrete pentru el. Că e puternic, dar şi deştept.

Aşadar primăvara a venit mai repede în Ştefan cel Mare. Cum Dinamo a realizat, ba încă fără dubii, o performanţă la care n-a mai ajuns de 17 ani, comantariile în exces par de prisos. E loc numai pentru felicitări.

Ovidiu Ioaniţoaia consideră că Vlad Munteanu e îndreptăţit să meargă pe mîna foştilor săi coechipieri

În cunoştinţă de cauză după ce a întîlnit duminică pe Leverkusen, ex-dinamovistul Vlad Munteanu susţine că foştii săi coechipieri pot cîştiga, sau măcar nu pierde, meciul de astăzi cu “aspirinele”. Ştie ce spune. Pentru că actualul Bayer pare umbra formaţiei care a disputat în 2002 finala Champions League, dar şi pentru că liderul autoritar al campionatului nostru are un moral excelent. Asta va trebui să facă trupa lui Rednic şi diseară, să joace aşa cum, în vînă şi cu ambiţie, a reuşit de-a lungul întregii toamne. Dacă nu există motive speciale să se sperie de adversar, să convenim că nu-i va fi nici uşor, echipele nemţeşti fiind renumite prin modul în care ştiu să lupte. Cum ne aşteptăm ca suporterii roş-albi să vină în număr cît mai mare spre a-şi încuraja favoriţii, e nevoie de ei mai mult ca oricînd, ne aşteptăm şi ca Dinamo să confirme. Chiar îi stă în putinţă. Deşi atletismul nostru se duce la vale, declinul devenind dramatic după instalarea lui Ilie Floroiu la conducerea federaţiei, baza materială a acestei discipline se îmbogăţeşte văzînd cu ochii. Mai nou, operaţiunea de modernizare a stadionului “Emil Alexandrescu” din Iaşi, încheiată recent, a inclus şi darea în folosinţă a unei piste din poliuretan în valoare de peste 400.000 de dolari. Organele locale au susţinut grosul investiţiei, cu precădere Primăria, iar o parte din bani, cam o cincime, au venit de la Fundaţia Internaţională de Atletism patronată de Prinţul Albert de Monaco.

Ca atare, dacă în 1989 era în România o singură pistă sintetică, făcută cadou de IAAF şi montată în Complexul numit ulterior “Lia Manoliu”, azi există 14, numărul lor crescînd mai ales datorită strădaniilor fostei preşedinte a FRA, Iolanda Balaş. Nici o ţară din Europa de Est, nici măcar Rusia, n-are atîtea, din care motiv mîndria cu care doamna Balaş se referă la ele, de parcă ar vorbi despre proprietăţi personale, merită înţeleasă. Ca şi în cazul sălilor de sport din mandatul PSD, e bine că s-a construit, deşi uneori în grabă şi de mîntuială. În situaţia de faţă, e cu atît mai bine cu cît, avînd piste competitive în mai toate oraşele mari, ba şi la Mediaş şi la Poiana Braşov, am luat-o înaintea altora şi FRA poate spera să i se încredinţeze organizarea unui Grand Prix, fie el şi de rangul 2, într-un viitor apropiat. Mai departe însă, trebuie să observăm, evident fără nici o plăcere, că rezultatele înregistrate de atleţii români în ultima vreme, dezamăgitoare pe linie, nu reuşesc să ţină pasul cu investiţiile. Băgăm adînc mîna în buzunar, sîntem sprijiniţi şi din afară, numai că, din păcate, în loc să cîştigăm teren, pierdem. Am ajuns să trăim din amintiri. De ce se întîmplă asta şi din ce cauze?, iată întrebări la care primul ar trebui să răspundă Ilie Floroiu.

Şefii lui Dinamo şi, vorbind aceeaşi limbă cu ei, Mircea Rednic se plîng de lipsa suporterilor, care n-au fost decît vreo 6.000, hai 7.000, la partida de campionat cu Ceahlăul. Rarefierea publicului ar putea fi explicată prin preţul biletelor, deşi pe alte arene intrarea costă mai mult, dar şi prin faptul că, desprinzîndu-se la 11 puncte în fruntea clasamentului, formaţia din Groapă a diminuat interesul faţă de competiţie şi, implicit, faţă de ea însăşi. Pînă şi victoriile obţinute pe bandă rulantă riscă să devină banale şi uneori, iată, să plictisească. De-acum însă, gîndind că Dinamo va juca mîine contra lui Leverkusen un meci crucial pentru cariera sa europeană, ar fi logic ca situaţia să se schimbe şi fanii să vină în număr cît mai mare spre a-şi încuraja favoriţii. Chiar va fi nevoie de ei. Nu atît de puştii care s-au îmbătat în zborul către Bruges şi au devastat avionul, cît de cei, infinit mai mulţi, care iubesc în mod sincer şi statornic culorile roş-albe. E cel mai nimerit prilej ca adevăraţii suporteri ai lui Dinamo să-şi demonstreze ataşamentul, aşa cum au procedat şi cei ai Stelei cînd au umplut pînă la refuz stadionul din Ghencea la returul cu Dinamo Kiev. Sigur că pe unii, cunoscută fiind ireconciliabila rivalitate dintre cele două echipe, această comparaţie îi deranjează ori de-a dreptul îi calcă pe nervi. Ei trebuie să fie însă conştienţi că nu există dragoste, ci numai semne de dragoste.

De regulă, George Copos e inclus în categoria acelora, politicieni sau businessmeni, dispuşi să vorbească doar ca să se afle-n treabă. Judecată greşită însă, deoarece principalul acţionar al Rapidului rareori deschide gura fără un anume scop. Şi cînd pare dezinteresat, nu e. Bunăoară, anunţînd deunăzi că, o dată ieşit din fotbal, Daniel Niculae se va întoarce în Giuleşti ca preşedinte, Copos a căutat să-l îmbuneze pe acesta, pe care-l urechease public pentru că îndrăznise să-l contrazică. Cum actualul atacant al lui Auxerre continuă să se bucure de o mare simpatie în rîndul galeriei vişinii, patronul Holdingului Ana a sesizat că s-a pripit. A calculat ce-ar cîştiga şi ce-ar pierde din ostilizarea lui Nico şi, abil, a făcut pasul înapoi. Ultima lui declaraţie rămîne însă un exemplu tipic de oportunism, dacă nu şi de bătut cîmpii, întrucît vîrful care abia a împlinit 24 de ani mai are multe sezoane de jucat. Şi-apoi, întrebare pe care şi-o pune orice suporter giuleştean, de ce-ar deveni Daniel Niculae preşedinte şi nu, înaintea lui, Viorel Moldovan sau Măldărăşanu, şi ei invitaţi de fostul vicepremier să lucreze în club? Pînă să se gîndească la conducătorul de peste 8-9 ani, sau chiar de mai tîrziu, s-ar cuveni ca George Copos să-şi aducă aminte cît a dat din coate pentru a-l determina pe Dinu Vamă să-şi ia tălpăşiţa. Mai degrabă asta ar trebui să-l frămînte, nu cine va fi preşedinte la Rapid prin 2015.

Ovidiu Ioaniţoaia consideră că ar trebui să ne schimbăm părerea despre antrenorul Viorel Hizo

Cînd Viorel Hizo a preluat pe FC Vaslui, formaţia galben-verde stătea rău. Cu doar 5 puncte după 9 etape, ocupa poziţia a 17-a, retrogradabilă. Deşi privită de unii cu destule rezerve, noul venit fiind considerat de modă veche, Hizo a transformat gruparea moldavă ca prin minune. Aceasta a început să joace şi, mai important, să învingă. Cu el pe bancă, Vasluiul a pierdut un singur meci din 8, a făcut 2-2 cu CFR la Cluj şi le-a cîştigat pe celelalte, două dintre ele chiar pe terenuri străine, în Cotroceni şi la Petroşani. Ultimele 5 partide au însemnat tot atîtea victorii, graţie cărora, cu 24 de puncte, echipa finanţată de Adrian Porumboiu (chit că fostul arbitru FIFA se codeşte s-o recunoască public) a urcat unde n-a mai ajuns niciodată în istoria ei, la mijlocul ierarhiei. Procentajul de reuşită izbutit de Hizo, aproape 80 la sută, ar onora cartea de vizită a oricărui antrenor cu pretenţii de la noi ori de aiurea.

Deoarece s-au mai văzut asemenea ascensiuni, urmate însă imediat de prăbuşiri la fel de spectaculoase, unii vor zice că mă grăbesc cu elogiile la adresa lui Hizo. Corect, Vasluiul n-a scăpat încă de griji, iar de emoţii nici atît. Dar asta n-are a face cu faptul că s-ar cuveni să-l privim pe Hizo cu alţi ochi. Încetînd să-l mai includem în categoria tehnicienilor uzaţi, chiar depăşiţi, ale căror metode s-ar reduce la hei-rup ori la băgaţi material şi călcaţi-i pe cap! De bănuit că Porumboiu glumea cînd afirma că “dacă l-am fi adus pe Hizo mai repede, azi am fi tras la o cupă europeană”. Dincolo de glumă, trebuie spus însă că, pe lîngă o poftă de muncă şi o voinţă neobişnuite, antrenorul în discuţie e unul care ţine pasul cu fotbalul modern. Citeşte şi se informează, se foloseşte zilnic, miraţi-vă ca şi mine, de computer! Pentru că se desparte rar de laptop, scriu rîndurile de faţă nu atît pentru a-l lăuda pe Hizo, cît pentru a schimba percepţia unora dintre noi despre el. Spre a demonta prejudecata conform căreia cel poreclit Dulăul din pricina gurii sale continuă să fie pe nedrept socotit exponentul unui fotbal anacronic şi, ca atare, limitat. Iată însă că nu-i deloc aşa. Deşi a împlinit 60 de ani, Viorel Hizo demonstrează prin întreaga sa atitudine că a rămas tînăr.