Întrucît comisiile LPF dau din colţ în colţ, clasamentul Ligii I se va stabili, ca şi în stagiunea precedentă, în Elveția, la TAS!

Recunosc că nu ştiu cine are dreptate în povestea meciului cu cîntec dintre Rapid şi Timişoara. Foarte încurcată, problema e de competenţa juriştilor din comisiile Ligii Profesioniste, care ar trebui s-o rezolve ei înşişi, nu s-o paseze Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne. Mai mărturisesc și că într-o primă instanţă m-am simţit tentat să ţin partea Rapidului, fie şi numai în ideea că nu-i normal ca o echipă, indiferent ce nume poartă, să piardă la masa verde ce a cîştigat pe teren.

Aflînd însă că Rapidul i-a legitimat pe Varga şi pe T. Bălan prin intermediul Asociaţiei Municipale de Fotbal Bucureşti, prezidată de Vasile Avram, am început să mă îndoiesc de valabilitatea operaţiunii, deşi George Copos e convins că “am respectat toate regulamentele”. Zic ce zic deoarece unde conduce Avram apar confuzii, ba și şmecherii, dar despre asta am vorbit şi vom mai vorbi.

Revenind, să admitem că Rapid s-a jucat cu focul, şi riscă să se ardă, cînd şi-a permis să ignore adresa prin care LPF i-a atras atenţia, în chiar ajunul partidei, să nu-i folosească pe Varga şi pe T. Bălan. Tocmai pentru că a forţat nota, s-ar putea s-o coste cele 3 puncte. În măsura în care se anunţase că perioada de transferări pentru cei din circuitul intern se încheie în Liga I pe 25 februarie, Copos era dator să se conformeze, nu să recurgă la stratageme, să caute portiţe. Clar, cît timp nu vom învăţa că regulile, bune sau rele, trebuie respectate, nu va fi linişte în fotbalul românesc şi, lărgind cadrul discuţiei, nici în societate.

Nu mai repet că, stufos, incomplet şi depăşit, ROAF a dat şi continuă să dea naştere la interpretări şi, pe baza lor, la scandaluri. În loc să fie lege, el reprezintă un permanent prilej de tocmeală, de tîrguială.

Şi mai grav e însă aspectul că onor comisiile LPF demonstrează încă o dată că, lipsite de curaj, se tem să hotărască într-o speţă mai complicată. Nu ezită să arunce pisica în curtea altora! Întrucît Comisia de Disciplină a amînat pronunţarea în cazul contestaţiei înaintate de Timişoara, iar cea superioară ei, pentru Soluţionarea Litigiilor, a lăsat să se înţeleagă, e drept, neoficial, că nu se va implica, preşedintele Ligii, Dumitru Dragomir, a gîndit cu voce tare: “Oricum, decizia finală se va lua la Lausanne, la TAS!”. Imposibil de explicat şi, cu atît mai puţin, de scuzat, această atitudine divulgă incapacitatea fotbalului nostru de a-şi face ordine în propria ogradă, fuga lui de răspundere. Rămîne cum a fost, ca la noi la nimeni!

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere: delegaţia noastră la CM de atletism indoor e cea mai restrînsă din istorie!

În general, sportul nostru se află în declin, dar parcă nici o disciplină nu ilustrează acest trist adevăr ca atletismul. Am avut succese răsunătoare în atletism şi, încet, încet, am ajuns COADA COZILOR în ierarhiile internaţionale. Cea mai recentă dovadă a regresului ne-o oferă participarea la CM indoor ce debutează astăzi la Aspire Dome din Doha, Qatar, unde România e reprezentată de numai 3 concurente! Nu că sînt doar 3, Ancuţa Bobocel la 1500 şi 3000 m, Anca Heltne la greutate şi Adelina Gavrilă la triplusalt, însă obiectivul lor nu vizează obţinerea unei medalii, ci abia eventuala calificare în finale!!!! S-auzi şi să nu crezi!

Apelînd la statistici, descoperim că de-a lungul precedentelor 12 ediţii, de la Paris 1985 la Lisabona 2001, atletismul tricolor, cu precădere cel feminin, s-a situat mereu pe poziţii fruntaşe. Ba chiar la Maebashi, în 1999, a ocupat LOCUL 3 în clasamentul pe naţiuni graţie aurului cucerit de Gabriela Szabo (1500 şi 3000 m) şi de Ionela Tîrlea (200 m). Înaintea lor şi după, pe lista campioanelor lumii în sală şi-au mai înscris numele Doina Melinte (Indianapolis 1987, Budapesta 1989), Cristeana Cojocaru (Paris 1997), Gabriela Szabo (Paris 1997) şi Marieta Ilcu (Toronto 1993), în timp ce Maricica Puică, Maria Simeanu, Fiţa Lovin şi Margareta Keszeg au reuşit să urce pe podiumul de premiere. Vizibil încă de la Birmingham 2003, declinul s-a accentuat dramatic la ultimele două ediţii. În 2006 de la Moscova şi în 2008 de la Valencia, românii s-au întors cu mîinile goale, ZERO MEDALII, asta în condiţiile în care au punctat acolo 37 şi, respectiv, 32 de ţări, inclusiv Bahrain şi Panama, Arabia Saudită şi Botswana, Sudan şi Insulele Saint Kitts!

Cel mai simplu ar fi să pretindem că succesorul inconfundabilei Iolanda Balaş la şefia FRA, ex-campionul de înălţime Sorin Matei, nu-şi face treaba cum trebuie. Că din pricina lui sau mai ales a lui, delegaţia trimisă la Doha e cea mai mică din istoria prezenţelor româneşti la CM indoor. Nu-i aşa, nu putem pune prăbuşirea pe seama unui singur om. Din păcate, lucrurile sînt mult mai grave şi vinovăţiile mai numeroase. Nu vorbim despre o persoană ori despre cîteva, discutăm despre un SISTEM PROST GÎNDIT şi condus la fel. Cîtă vreme sportul şcolar, odinioară baza piramidei şi principalul rezervor de talente, e privit cu indiferenţă, dacă nu cu ostilitate, n-avem la ce ne aştepta! Bazele se dezafectează pe bandă rulantă, taberelor şi campionatelor şcolare, celor care mai există, li se acordă din ce în ce mai puţină atenţie, orele de educaţie fizică se împuţinează cu fiecare an, salariile profesorilor de specialitate îi ajută numai să supravieţuiască etc., etc., tabloul e unul al LIPSEI DE SPERANŢĂ. Chiar al deznădejdii.

N-am rămas noi de căruţă pentru că alţii, mai dotaţi şi mai pregătiţi, ar fi devenit mai buni. Nu, victimele unei politici greşite şi, consecinţă logică, ale unei mentalităţi depăşite, noi înşine sîntem propriii noştri călăi. Culegem şi vom culege ce semănăm, adică NIMIC.

“Păcat că vă interesaţi de ei după ce mor pentru că în timpul vieţii vă preocupă doar ce debitează circarii”

Printr-o nefastă coincidenţă, în decurs de cîteva zile ne-au părăsit Gheorghe Constantin şi Ioan Drăgan. Prin plecarea lor, sportul românesc a devenit mai sărac. Component al echipei de aur a CCA şi în 39 de rînduri al “naţionalei”, primului i s-a zis Profesorul, reverenţă adresată unui fotbalist şi antrenor dintre cei mai admiraţi. Celălalt a fost chiar profesor, doctor şi, decenii întregi, director al Institutului de Medicină Sportivă, şef de catedră la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, preşedinte al Agenţiei Naţionale Antidoping etc. Deşi au activat în domenii distincte, însă înrudite, ambii au lăsat mărturii clare, inconfundabile, ale unor cariere de vîrf, marcate de rîvnă, de seriozitate şi, pînă la urmă, de succes.

Trişti, eu şi Tolontan am deplîns sfîrşitul celor doi, ca şi Gazeta. Fiecare a scris despre omul pe care l-a cunoscut mai bine. Judecînd după numărul comentariilor de pe blog, însemnările respective au stîrnit emoţie. Sentiment datorat memoriei celor dispăruţi, nu încercării noastre. Destule dintre textele în discuţie ne-au imputat însă că i-am mediatizat cu zgîrcenie, insuficient, pe Constantin şi pe Drăgan cît au trăit. Reproduc: “Dumnezeu să-l odihnească pe Profesor, iar de mîine aşteptăm să ne desfătaţi din nou cu citate din Gigi Becali” (Marius), “Păcat că vă interesaţi de ei după ce mor pentru că în timpul vieţii vă preocupă doar ce debitează circarii, în frunte cu oierul” (Marian). Tocmai pentru că reproşurile sînt parţial întemeiate, îndrăznesc o explicaţie, menită să ţină loc, dacă admiteţi, şi de scuză.

De la o vreme, cu inima bolnavă ca și Constantin, profesorul Drăgan a locuit mai mult la fiica sa din Elveţia. Ca atare, a fost mai rar disponibil. Totuşi, sub semnătura lui Geambaşu, Gazeta a găzduit un amplu interviu cu “părintele medicinei sportive româneşti”. Pe Constantin l-am dorit prezent în emisiunile de radio şi de televiziune, la care a şi participat cîteodată. În ciuda insistenţelor, m-a refuzat sistematic în ultimii ani. Nu pentru că n-ar fi făcut faţă, mintea îi era ascuţită şi discursul coerent, ci din cauză că atmosfera de gîlceavă din fotbal îl deranja profund, îl mîhnea. Nu se mai regăsea într-un vacarm ca de iarmaroc: “Ce să caut eu pe sticlă, mie nu-mi place nici să ţip şi nici să mă cert! Uită-te şi tu, cei de astăzi, mai ales conducătorii de cluburi, sînt convinşi că le ştiu pe toate, aşa că n-au nevoie de părerile unui bătrîn! Nu te supăra, dar nu vin!”.

Simplificînd, prin asta şi-au rezervat Gheorghe Constantin şi Ioan Drăgan locuri în ISTORIA sportului, în Hall of Fame. Graţie unui profesionalism desăvîrșit şi, mai presus de alte calităţi, prin decenţă, prin echilibru, prin bun-simţ. Au ajuns să fie respectaţi tocmai pentru că au ştiut ei înşişi să se respecte.

Întreg fotbalul românesc e în doliu: s-a prăpădit Gheorghe Constantin, jucător și antrenor pentru istorie

A dispărut ieri dintre noi, la 77 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi jucători şi tehnicieni din istoria fotbalului românesc, Gheorghe Constantin. Bucureştean, a debutat la juniorii Unirii Tricolor şi a continuat, după desfiinţarea acesteia, la Venus, Avântul Reghin şi Locomotiva Iaşi. Legitimat în 1955 la CCA, şi-a manifestat acolo harul ieşit din comun, dovadă că a cîştigat cu precursoarea Stelei de 4 ori campionatul şi de tot atîtea ori Cupa. Coordonator de superclasă, maestru al paselor de gol şi posesor al unei lovituri de cap letale, a cucerit 3 sezoane consecutiv, 1960, 1961, 1962, titlul de golgeter al Diviziei A. În paralel, a îmbrăcat în 39 de meciuri tricoul “naţionalei”. Deşi selecţiile par puţine şi chiar sînt, trebuie reţinut amănuntul că “tricolorii” susţineau pe-atunci o partidă miercurea, iar următoarea era programată abia peste 5-6 luni!

Ca tehnician, le-a promovat pe SC Bacău şi pe Poli Iaşi în primul eşalon, a luat Cupa cu Steaua în 1979, le-a mai pregătit, printre altele, pe Gloria Buzău, Farul Constanţa, Progresul şi Rapid. Ba şi, în toamna lui 1990, echipa reprezentativă. Eşecul de-acasă cu Bulgaria, 0-3 în preliminariile CE 1992, l-a determinat să demisioneze la capătul a numai 4 întîlniri, gestul lui fiind interpretat şi ca protest împotriva amestecului șefilor FRF în treburile antrenorului. Personalitate puternică, Gheorghe Constantin n-a admis niciodată să-i sufle cineva în ciorbă, să-i impună ceva.

Poreclit iniţial Crăcănel, i s-a zis apoi Profesorul, în semn de respect pentru o carieră cu adevărat strălucită. Dar presărată şi cu momente de cumpănă, în genul celor trăite după 1964, ulterioare ratării unui penalty în meciul cu Ungaria, 0-2 în cadrul “sferturilor” turneului olimpic din Japonia. Într-o perioadă în care, dacă nu marcai de la 11 metri contra ungurilor, riscai să fii socotit trădător de ţară, ratarea de pe stadionul din Yokohama l-a însoţit ca o anatemă ani în şir. L-a împovărat pînă tîrziu. Tinerii care n-au prins acele vremuri de tristă amintire vor înţelege greu sau nu vor înţelege deloc. Din fericire, ziarul Sportul încetase să-i mai numească pe pingpongiştii iugoslavi  “titoiştii care, refuzînd lupta bărbătească, au trimis mingi viclene spre colţurile mesei”, nu mai scria nici despre Coca-Cola că e “băutura crimei”, colecţia există!, însă ceva tot mai rămăsese în subconştientul politrucilor epocii. Victimă a obtuzităţii acestora, Profesorul a avut serios de pătimit. Evident, pe nedrept.

Ieri, fiica marelui dispărut, Cerasela, m-a sunat să-mi comunice cumplita veste: “Pe cînd lucra la Rapid, a suferit un infarct în plin antrenament şi s-a prăbuşit pe gazon. Din ziua aceea, inima i-a creat numeroase probleme, iar acum a cedat”. Auzind-o, m-am gîndit că Gheorghe Constantin a început să moară pe terenul de fotbal, acolo unde şi-a petrecut cea mai importantă şi mai frumoasă parte a vieţii. Ales destin, Dumnezeu să-l odihnească!