“Păcat că vă interesaţi de ei după ce mor pentru că în timpul vieţii vă preocupă doar ce debitează circarii”

Printr-o nefastă coincidenţă, în decurs de cîteva zile ne-au părăsit Gheorghe Constantin şi Ioan Drăgan. Prin plecarea lor, sportul românesc a devenit mai sărac. Component al echipei de aur a CCA şi în 39 de rînduri al “naţionalei”, primului i s-a zis Profesorul, reverenţă adresată unui fotbalist şi antrenor dintre cei mai admiraţi. Celălalt a fost chiar profesor, doctor şi, decenii întregi, director al Institutului de Medicină Sportivă, şef de catedră la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, preşedinte al Agenţiei Naţionale Antidoping etc. Deşi au activat în domenii distincte, însă înrudite, ambii au lăsat mărturii clare, inconfundabile, ale unor cariere de vîrf, marcate de rîvnă, de seriozitate şi, pînă la urmă, de succes.

Trişti, eu şi Tolontan am deplîns sfîrşitul celor doi, ca şi Gazeta. Fiecare a scris despre omul pe care l-a cunoscut mai bine. Judecînd după numărul comentariilor de pe blog, însemnările respective au stîrnit emoţie. Sentiment datorat memoriei celor dispăruţi, nu încercării noastre. Destule dintre textele în discuţie ne-au imputat însă că i-am mediatizat cu zgîrcenie, insuficient, pe Constantin şi pe Drăgan cît au trăit. Reproduc: “Dumnezeu să-l odihnească pe Profesor, iar de mîine aşteptăm să ne desfătaţi din nou cu citate din Gigi Becali” (Marius), “Păcat că vă interesaţi de ei după ce mor pentru că în timpul vieţii vă preocupă doar ce debitează circarii, în frunte cu oierul” (Marian). Tocmai pentru că reproşurile sînt parţial întemeiate, îndrăznesc o explicaţie, menită să ţină loc, dacă admiteţi, şi de scuză.

De la o vreme, cu inima bolnavă ca și Constantin, profesorul Drăgan a locuit mai mult la fiica sa din Elveţia. Ca atare, a fost mai rar disponibil. Totuşi, sub semnătura lui Geambaşu, Gazeta a găzduit un amplu interviu cu “părintele medicinei sportive româneşti”. Pe Constantin l-am dorit prezent în emisiunile de radio şi de televiziune, la care a şi participat cîteodată. În ciuda insistenţelor, m-a refuzat sistematic în ultimii ani. Nu pentru că n-ar fi făcut faţă, mintea îi era ascuţită şi discursul coerent, ci din cauză că atmosfera de gîlceavă din fotbal îl deranja profund, îl mîhnea. Nu se mai regăsea într-un vacarm ca de iarmaroc: “Ce să caut eu pe sticlă, mie nu-mi place nici să ţip şi nici să mă cert! Uită-te şi tu, cei de astăzi, mai ales conducătorii de cluburi, sînt convinşi că le ştiu pe toate, aşa că n-au nevoie de părerile unui bătrîn! Nu te supăra, dar nu vin!”.

Simplificînd, prin asta şi-au rezervat Gheorghe Constantin şi Ioan Drăgan locuri în ISTORIA sportului, în Hall of Fame. Graţie unui profesionalism desăvîrșit şi, mai presus de alte calităţi, prin decenţă, prin echilibru, prin bun-simţ. Au ajuns să fie respectaţi tocmai pentru că au ştiut ei înşişi să se respecte.

Întreg fotbalul românesc e în doliu: s-a prăpădit Gheorghe Constantin, jucător și antrenor pentru istorie

A dispărut ieri dintre noi, la 77 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi jucători şi tehnicieni din istoria fotbalului românesc, Gheorghe Constantin. Bucureştean, a debutat la juniorii Unirii Tricolor şi a continuat, după desfiinţarea acesteia, la Venus, Avântul Reghin şi Locomotiva Iaşi. Legitimat în 1955 la CCA, şi-a manifestat acolo harul ieşit din comun, dovadă că a cîştigat cu precursoarea Stelei de 4 ori campionatul şi de tot atîtea ori Cupa. Coordonator de superclasă, maestru al paselor de gol şi posesor al unei lovituri de cap letale, a cucerit 3 sezoane consecutiv, 1960, 1961, 1962, titlul de golgeter al Diviziei A. În paralel, a îmbrăcat în 39 de meciuri tricoul “naţionalei”. Deşi selecţiile par puţine şi chiar sînt, trebuie reţinut amănuntul că “tricolorii” susţineau pe-atunci o partidă miercurea, iar următoarea era programată abia peste 5-6 luni!

Ca tehnician, le-a promovat pe SC Bacău şi pe Poli Iaşi în primul eşalon, a luat Cupa cu Steaua în 1979, le-a mai pregătit, printre altele, pe Gloria Buzău, Farul Constanţa, Progresul şi Rapid. Ba şi, în toamna lui 1990, echipa reprezentativă. Eşecul de-acasă cu Bulgaria, 0-3 în preliminariile CE 1992, l-a determinat să demisioneze la capătul a numai 4 întîlniri, gestul lui fiind interpretat şi ca protest împotriva amestecului șefilor FRF în treburile antrenorului. Personalitate puternică, Gheorghe Constantin n-a admis niciodată să-i sufle cineva în ciorbă, să-i impună ceva.

Poreclit iniţial Crăcănel, i s-a zis apoi Profesorul, în semn de respect pentru o carieră cu adevărat strălucită. Dar presărată şi cu momente de cumpănă, în genul celor trăite după 1964, ulterioare ratării unui penalty în meciul cu Ungaria, 0-2 în cadrul “sferturilor” turneului olimpic din Japonia. Într-o perioadă în care, dacă nu marcai de la 11 metri contra ungurilor, riscai să fii socotit trădător de ţară, ratarea de pe stadionul din Yokohama l-a însoţit ca o anatemă ani în şir. L-a împovărat pînă tîrziu. Tinerii care n-au prins acele vremuri de tristă amintire vor înţelege greu sau nu vor înţelege deloc. Din fericire, ziarul Sportul încetase să-i mai numească pe pingpongiştii iugoslavi  “titoiştii care, refuzînd lupta bărbătească, au trimis mingi viclene spre colţurile mesei”, nu mai scria nici despre Coca-Cola că e “băutura crimei”, colecţia există!, însă ceva tot mai rămăsese în subconştientul politrucilor epocii. Victimă a obtuzităţii acestora, Profesorul a avut serios de pătimit. Evident, pe nedrept.

Ieri, fiica marelui dispărut, Cerasela, m-a sunat să-mi comunice cumplita veste: “Pe cînd lucra la Rapid, a suferit un infarct în plin antrenament şi s-a prăbuşit pe gazon. Din ziua aceea, inima i-a creat numeroase probleme, iar acum a cedat”. Auzind-o, m-am gîndit că Gheorghe Constantin a început să moară pe terenul de fotbal, acolo unde şi-a petrecut cea mai importantă şi mai frumoasă parte a vieţii. Ales destin, Dumnezeu să-l odihnească!

Deşi e cea mai tînără din Liga I, echipa lui Dorinel e singura care a cîştigat în retur 9 puncte din 9!

La o primă vedere, succesul obţinut de Oţelul în faţa CFR-ului poate părea mincinos. Formaţia clujeană a avut o posesie superioară a balonului (52,3 la sută) şi, în general, a atacat mai mult, 4-3 şuturi pe poartă, inclusiv după eliminarea lui G. Mureşan. Numai că fotbalul se joacă pe goluri, nu pe impresii. Tocmai de aceea, e de spus că trupa lui Dorinel a cîştigat pe merit. A înscris, apoi şi-a apărat avantajul printr-o organizare şi o disciplină remarcabile. Ar fi învins şi mai clar, însă S. Costin şi Sălăgean au ratat din poziţii de gol. Oricum, prin victoria de duminică, Oţelul a devenit singura din Liga I cu punctaj maxim în retur, parcurs care a avut şi are darul să surprindă.

La întrebarea de ce a surprins?, nu-i dificil de răspuns. Pentru că vorbim despre cea mai tînără echipă din campionat, cu 4 juniori în lotul de 23, dar şi despre una dintre cele mai sărace. Ale cărei cheltuieli pe 2010 nu depăşesc 4,5 milioane de euro, bani proveniţi de la Sidex (două milioane), de la Consiliul Municipal (400.000) şi, ca să-l citez pe Marius Stan, “din ce mai pică”. Concret, dintre cei 14 jucători folosiţi în partida cu CFR, Rîpă şi I. Neagu au doar 19 ani, în vreme ce Antal, S. Ilie, Ochiroşii şi Cojoc n-au împlinit încă 21.

Dorinel trebuie lăudat şi pentru că s-a mulţumit, spre deosebire de alţi colegi de breaslă, cu ce i s-a pus la dispoziţie şi n-a cerut transferuri. Adevărat e şi că dacă le-ar fi cerut, tot nu le-ar fi primit deoarece gruparea gălăţeană o duce greu cu banii, bugetul ei fiind sub jumătate din cel al CFR-ului, al Timişoarei, al Stelei sau al lui Dinamo, cluburi ce manipulează măcar 10 milioane de euro pe an!!!! Din care motiv, de pildă, lui Ionuţ Neagu, autorul golului de duminică, i s-a mărit recent salariul lunar de la 10 milioane de lei vechi la 40! În numele surprizei plăcute oferite de Oţelul, li se cuvin felicitări antrenorului Dorinel Munteanu şi, deopotrivă, preşedintelui Marius Stan. Primului pentru fotbalul de calitate practicat de o echipă ambiţioasă şi muncitoare, celuilalt pentru modul în care reuşeşte să gestioneze puţinul de care dispune. Şi ambilor, fireşte, pentru startul vijelios de stagiune.

La rîndu-i, CFR a pierdut o ocazie importantă de a se distanţa în fruntea clasamentului. Şi din vina lui Mandorlini, care i-a titularizat pe Leonardo, pe Piccolo şi pe Bud, păstrîndu-i rezerve şi introducîndu-i tîrziu pe N. Dică, pe Peralta şi pe Traore, dar nu numai a italianului?  Cît timp Y. Kone nu-şi va regăsi forma din toamnă, cum continuă s-o caute Culio şi G. Mureşan, formaţia clujeană va suferi. Şi totuşi, nu doar pentru că e lider, CFR rămîne principala candidată la titlu. Să vedem dacă va confirma în derby-ul de sîmbătă cu Dinamo şi vom mai discuta.

Problema nu e că jucătorii lui Ţălnar n-ar vrea, ci că unii dintre ei nu mai pot!

După două izbînzi consecutive, Dinamo s-a poticnit acasă de ultima clasată, 1-1 cu Ceahlăul, ratînd astfel ocazia de a urca pe podium, unde ar fi putut ajunge şi cu sprijinul rezultatelor. Am auzit o glumă la care cei din Ştefan cel Mare ar zîmbi strîmb: cum că nu nemţenii i-au încurcat pe “cîini”, ci aceştia pe moldovenii care au învins recent în Ghencea!!!! Semieşecul trebuie pus pe seama terenului desfundat şi, mai ales, a evoluţiei dezamăgitoare a gazdelor.

“Mentalitate de amatori!”, a răbufnit preşedintele Nicolae Badea, în general temperat, însă mă îndoiesc că a nimerit ţinta. Nu despre delăsare e vorba, ci despre NEPUTINŢĂ, în sensul în care, exceptîndu-i pe risipitorii N’Doye şi Ad. Cristea, elevii lui Ţălnar vor, dar unii dintre ei chiar nu mai pot. Din păcate, au terminat benzina. Deşi nu le scriu numele, din respect pentru meritele lor mai vechi, se ştie la cine mă refer. Atît timp cît cei care decid la Dinamo nu vor înţelege că fotbalul se joacă numai în prezent, nu în trecut, ba vor şi schimba regulile (uite cantonamentul, nu e cantonamentul!) în funcţie de această percepţie greşită, formaţia roş-albă va continua să danseze pe jăratic, pe cărbuni încinşi. Nu va fi nevoie să-i facă nimeni rău, îşi va face singură!

În altă ordine de idei, absolut impresionant, exemplar, gestul rapidiştilor care au ajutat la deszăpezirea terenului înaintea partidei cu Timişoara. Să admitem că, la cît e românul de comod, puţini s-ar fi grăbit să înşface lopeţile şi să tragă din greu un ceas, două pe ninsoare. Iată însă că, la apelul Ligii Suporterilor, vreo sută de membri ai galeriei giuleştene s-au încumetat s-o facă fără bani şi fără fasoane, numai DIN DRAGOSTE pentru culorile vişinii. După care s-au şters de transpiraţie, au suit la peluză şi nu s-au mai oprit din cîntat: “Suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid/ Nu-i echipă mai frumoasă şi iubită ca Rapid!”.

Ca atare, parte din succesul repurtat în faţa timişorenilor de jucătorii lui Manea le-a aparţinut şi acelor fani, băieţi de băieţi, care au salvat meciul şi, implicit, au deschis drumul spre victorie. Acum, mai zice Copos una şi mai fumează alta, dar are dreptate cînd afirmă că, înainte de a fi orice altceva, Rapidul e O STARE DE SPIRIT. Nu, nu exagerează, chiar e.