Cei care-l condamnă pe Henry sînt rugaţi să-şi reamintească de golul lui Goian, din ofsaid, care ne-a dus la Euro 2008!

Pe mulţi dintre noi ne-a enervat rău Thierry Henry! Băiatul acesta, pe care familia şi Radu Naum îl alintă Titi, a calificat “naţionala” cocoşului galic la CM 2010 PRIN FRAUDĂ. A oprit balonul cu o mînă şi l-a potrivit cu cealaltă, după care i-a pasat lui Gallas, care a înscris în minutul 103 golul egalizator, şi decisiv, în barajul cu Irlanda. Fără şmecheria lui, echipa lui Domenech, cel mai insipid antrenor născut pe malurile Senei de la Napoleon încoace, ar fi ajuns probabil la loviturile de departajare şi ar fi riscat să absenteze de la Mondiale.

Ne-a iritat nu că Henry a făcut henţ, se mai întîmplă, ci că n-a recunoscut pe loc şi n-a căutat să-l convingă pe arbitru să anuleze golul! Repetînd isprava lui Maradona din Mexic 1986, e clar că Titi A RATAT MĂREŢIA. Nu va figura nici în Bouillet, nici în Larousse, va rămîne, bietul de el!, doar în France Football. Un jucător pentru mai tîrziu, dar nu şi pentru istorie.

Întrucît Les Bleus au obţinut anevoie biletele pentru Africa de Sud, chiar mincinos, francezii n-au salutat momentul cu entuziasm. L-au trăit mai degrabă decent, vezi articolele măsurate din l’Equipe, refuzînd să transforme calificarea într-o sărbătoare. Au lipsit surlele şi trîmbiţele, iar traficul de pe Champs Elysees n-a fost blocat de vreo defilare.

Cînd mulţi, mai ales tineri, nu se sfiesc să-l condamne pe Henry, haideţi să ne aducem aminte în ce mod am reacţionat noi în clipa în care, pe 13 octombrie 2007, România a învins Olanda la Constanţa cu 1-0, golul lui Goian asigurîndu-le practic “tricolorilor” prezenţa la Euro 2008. Atît că stelistul marcase din ofsaid, detaliu asupra căruia N-AM INSISTAT. Aproape l-am trecut cu vederea. Nimeni nu l-a luat la rost pe Goian, care a vorbit, logic, despre “golul vieţii mele”. În schimb, mass-media şi iubitorii fotbalului au ridicat în slăvi izbînda, mulţumind pentru bărbăţie, pentru dăruire şi chiar pentru jertfă.

Veţi zice că între golul lui Titi şi cel al lui Goe e o diferenţă uriaşă de atitudine. Că henţul presupune să trişezi, iar ofsaidul nu. Poţi să fii afară din joc şi să nu-ţi dai seama. De acord, cu observaţia însă că toţi cei care-l condamnă pe Henry s-ar cuveni să dovedească MAI MULTĂ CLEMENŢĂ. Să-l judece ca pe un om, nu ca pe un erou. Implicit, să-l ierte.

Iată cum ne mai supără pe noi alţii şi cum ne grăbim să-i tragem la răspundere, ba şi de urechi! Din păcate, nu sîntem mereu la fel de exigenţi, puteţi citi şi corecţi, tocmai cînd vine vorba despre noi înşine. Evit să folosesc cuvîntul IPOCRIZIE ca să nu-i enervez şi mai tare pe unii!

De ce nu acceptă CFR Cluj arbitri străini la întîlnirea de la Vaslui?!

Oricît am păstra măsura, arbitrajul “sfertului” 
de Cupă dintre Universitatea Craiova şi CFR Cluj trebuie considerat ruşinos, un jaf. Principala vină pentru eliminarea gazdelor o poartă asistenţii R. Ghinguleac şi B. Velicu. Semnalizînd un ofsaid imaginar 
la Fl. Costea, primul i-a anulat Craiovei un gol perfect regulamentar, în timp ce al doilea a validat golul înscris de CFR, în ciuda faptului că Traore, aflat pe direcţia mingii şutate de Dubarbier şi în ofsaid, a influenţat clar faza. Mascîndu-l pe portarul Lung jr. , ivorianul l-a indus în eroare şi, implicit, i-a întîrziat plonjonul.

Evident, “centralului” Al. Tudor nu i se pot imputa erorile de începători ale colegilor de la linie. Surprinzător însă, şi purtătorul ecusonului FIFA a comis numeroase greşeli, cîteva mărunte, dar şi una gravă. S-a grăbit să-l elimine pe Traore în minutul 30, interpretînd cu exagerată asprime intervenţia acestuia asupra fundaşului Mitchell. 
Într-adevăr, atacantul clujean l-a lovit cu palma în faţă pe apărătorul Universităţii şi l-a umplut de sînge, însă a lăsat impresia c-ar fi vrut mai degrabă să se protejeze decît să lovească. Decizia corectă ar fi fost doar cartonaş galben.

Fireşte că oltenii au suficiente argumente să tune şi 
să fulgere contra brigăzii de miercuri, împotriva liniorilor Ghinguleac şi Velicu. Universitatea intenţionează să ceară chiar rejucarea întîlnirii , dar e imposibil de crezut că va obţine cîştig de cauză. Bate la o uşă închisă.

Lărgind cadrul discuţiei, să ne reamintim că nu-i întîia oară cînd Al. Tudor, care a nedreptăţit flagrant formaţia someşeană într-un derby cu Steaua disputat pe Ghencea 
în 2008, îi întinde acesteia o mînă de ajutor. Ultima dată s-a întîmplat luna trecută în Giuleşti, la Rapid-CFR 1-4, cînd le-a refuzat bucureştenilor două penalty-uri şi nu i-a eliminat nici pe Deac, nici pe Peralta, nici pe G. Mureşan! Tocmai de aceea, el nu trebuia delegat la încă un
 meci al CFR-ului, cu atît mai mult, sub nici o formă, la unul cu miză deosebită. Indiscutabil, sînt în culpă şi şefii CCA.

În final, o întrebare: din ce motive s-a opus CFR ca partida programată luni la Vaslui, extrem de importantă pentru clasamentul de toamnă al Ligii I, să fie condusă de arbitri de peste hotare, cum au solicitat moldovenii?! În ce fel să ne explicăm că echipa cu cei mai mulţi străini, ba şi antrenată după despărţirea de Andone numai de străini, nu vrea arbitri străini? Răspunsul e uşor de intuit. Deoarece aşteaptă, ca în atîtea alte ocazii, să fie favorizată de către români. Mai ales de către asistenţi.

Dinamo e în pericol de a demonstra că n-a învăţat nimic din propriile-i erori!

Am mai scris despre obiceiul lui Dinamo, nefericit, de a-şi lua înapoi jucătorii pe care i-a dat la export. Parcurgînd actualul lot, Tamaş, Moţi, Zicu, Bratu, Marius Niculae şi Claudiu Niculescu ilustrează afirmaţia de mai sus. Ar mai confirma-o Lobonţ şi Dănciulescu, reîntorşi din Italia şi, respectiv, din China, numai că ei s-au transferat între timp. Tocmai pentru că tema e ceva mai veche, nu mai repet că şefii “cîinilor”, exagerat de sentimentali, au greşit în multe cazuri. Practic, au confundat devotamentul faţă de club cu posibilitatea unora dintre fotbaliştii repatriaţi de a mai face performanţă. Nu în ideea că n-ar mai vrea, ci în aceea că, oricît s-ar strădui, nu mai pot ca altădată. Nu-i mai ţin picioarele.

Înainte de a întreba de ce-au fost reîncadrați atîția jucători, întrebarea ar fi de ce li s-a îngăduit să plece? Într-adevăr, Lobonţ, Dănciulescu sau Florentin Petre meritau lăsaţi să meargă la salarii mai mari. Serviciile aduse de-a lungul vremii trebuiau recompensate. De cîţiva însă, în primul rînd de Mărgăritescu, Dinamo s-a despărţit cu nepermisă uşurinţă. Pe motiv că nu l-a înghiţit Rednic, acţionarii l-au sacrificat pe Mărgăritescu ca să-i facă pe plac antrenorului, de parcă Puriul urma să rămînă în Groapă pînă la adînci bătrîneţi! Ar mai fi de discutat şi aspectul material al acestor operaţiuni, din care clubul, vînzînd scump şi cumpărînd ieftin, a ieşit de regulă pe plus, dar nu-i momentul să intrăm în detalii. Eventual, cu alt prilej.

Deschid iar subiectul deoarece se aude că Dinamo ar intenţiona să-i readucă pe Lobonţ, pe Dănciulescu, pe Florentin Petre şi chiar pe Giani Kiriţă, care va împlini în martie 33 de ani! Poate că unii nu şi-au spus încă ultimul cuvînt, mai ales Lobonţ, însă e greu de crezut că restul, cu precădere Kiriţă, vor reuşi să se mai ridice la nivelul pretenţiilor unei grupări cu obiectivele celei roş-albe. Tot respectul pentru ce-au reprezentat cei menţionaţi în istoria lui Dinamo, dar şi asta e altă poveste.

În măsura în care se va întîmpla aşa, deşi suporterii speră să fie doar un zvon, vom mai căpăta o dovadă că fotbalul nostru se încăpăţînează să nu înveţe din propriile-i erori, că refuză să vadă pădurea din pricina copacilor! Dar şi una că Dinamo riscă să se transforme, dacă nu s-a şi transformat, într-un cimitir al elefanţilor.

Componenţii Generaţiei de Aur au ţinut să fie prezenţi la lansarea unei biografii dedicate lui Dan Petrescu

Luni seara, cu prilejul lansării volumului  “Dan Petrescu, un campion de legendă”, Gică Popescu şi-a exprimat convingerea că inventatorul Unirii Urziceni “va mai avea parte de cărţi scrise despre el”. Deoarece n-am reuşit încă s-o citesc, nu pot spune nimic despre biografia în discuţie, iscălită de Gabriel Şeitan. Dacă i-a mers la suflet eroului ei, cum a mărturisit Dan, cu siguranţă ­că îmi va plăcea şi mie.

Pînă atunci însă, recunosc că m-a impresionat altceva. Faptul, în aparenţă mărunt, că unii dintre componenţii Generaţiei de Aur s-au grăbit să vină la Cercul Militar spre a-i fi alături coechipierului de altădată. Astfel, Gică Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu şi Tibor Selymes, dar și Anghel Iordănescu au ţinut să fie prezenţi lîngă Dan Petrescu într-un moment deosebit din viaţa lui. Deşi s-au scurs atîţia ani de cînd fiecare a apucat-o pe drumul său, cei menţionaţi mai sus, ca și Gabi Balint şi Bogdan Stelea, de exemplu, absenţi motivat de la manifestarea respectivă, au rămas prieteni, ceea ce nu-i puţin. Dimpotrivă, e mult şi emoţionant. Ca şi odinioară pe teren, bucuria unuia dintre ei continuă să însemne şi bucuria celorlalţi, o operă comună, iar asta din nou nu-i puţin.

Şi din punctul de vedere al solidarităţii la bine şi la rău, jucătorii de astăzi, inclusiv cîţiva dintre membrii echipei naţionale, ar trebui să ia aminte la predecesorii lor, care au ajuns respectaţi de o lume întreagă cu precădere pentru că au ştiut să se ia mereu în serios. Pentru că n-au înșelat fotbalul, i s-au dăruit. Din păcate, incapabili să se preţuiască cît s-ar cuveni, destui dintre actualii “tricolori” îşi risipesc talentul şi, la fel de trist, pun la grea încercare răbdarea suporterilor, speranţa publicului larg. Implicit, ne obligă să trăim tot mai des din amintiri, ba şi să fim prizonierii trecutului.

Întîmplător, l-am avut invitat în aceeaşi seară la Europa FM pe Tibor Selymes, fundaşul stînga de la World Cup. În ciuda celor 46 de selecţii şi a titlurilor cîştigate cu Dinamo şi cu Anderlecht, l-am simţit la început stînjenit în dialogul cu radioascultătorii. Rezervă justificată însă, în condiţiile în care antrenorul Sportului Studenţesc, candidată la promovare în Liga I, a plecat din România în 1993 şi s-a reîntors în ţara natală, după 14 ani petrecuţi în Belgia, în Ungaria (unde s-a stabilit) şi în Cipru, abia de curînd. Mai întîi la Oradea, la Liberty, iar la Bucureşti chiar în 2009.

Pe parcursul emisiunii, Tibi şi-a dat drumul la vorbă, numai că, îl rog să mă ierte! , n-a spus nimic senzaţional. Rugat să explice succesele Generaţiei de Aur, s-a mărginit la trei cuvinte care şi-au pierdut de-a lungul timpului din conţinut şi din semnificaţii: muncă, atitudine şi unitate. La întrebarea cu cine stătea în cameră la “naţională”?, a răspuns pe nerăsuflate, “cu Dorinel, cu Munteanu”, pentru ca replica următoare, “cum cu Dorinel, doar eraţi concurenţi pe post?!”, să-l surprindă nepregătit, asemenea unei lovituri sub centură. S-a uitat la mine parcă aşteptînd o mînă de ajutor, apoi a priceput ce se doreşte de la el şi a şoptit  “tocmai de-aia, rivalitatea nu ne-a despărţit, ne-a legat frățește!”.

Se vor găsi destui dispuși să-mi reproşeze că sînt nostalgic.  Că privesc prea mult înapoi. Poate că da, îmi asum riscul, dar n-ar strica să admiteţi şi dumneavoastră, sinceri fiind, că am la ce privi.