Nu Tadici e problema!

Firește că ne-a dezamăgit locul 9 ocupat de “naționala” feminină de handbal la Euro 2014. Și dacă, oarecum logic, fetele noastre au invocat neșansa din finalurile partidelor cu Danemarca și Ungaria, ne-am întristat foarte tare. Din pricină că meciurile respective s-au ratat la potou, dar și din alt motiv. Deoarece am trăit cu senzația, uneori cu certitudinea, că echipa era capabilă de mai mult și, din păcate, n-a dovedit-o.

În urma unui eșec, indiferent de sport, primii care trag ponoasele sînt antrenorii, de aceea toate oalele se sparg acum în capul lui Gheorghe Tadici. Imputîndu-i-se cîte în lună și în stele, e socotit inamicul public numărul 1 al handbalului tricolor! Fără să am pretenții de mare specialist, mi se pare prea mult. Admit că Tadici n-are charismă, că uneori se rățoiește la fete aiurea și atunci lasă impresia, să mă scuze, unui tractorist transpirat și nervos, dar tot e prea mult.

Personal, consider o exagerare să-l punem la zid doar pentru că-i nevoie de un țap ispășitor. Mă gîndesc, sînt eu în măsură să-i reproșez unui antrenor cu atîta experiență că a solicitat time-out într-un anume moment, apoi să fac din asta o întreagă discuție și, încă mai grav, un cap de acuzare?! Zău așa, nu cumva Tadici, de peste 3 decenii pe bancă, știe mai bine decît oricare dintre cei din jur cînd să solicite întreruperea meciului? Despre ce vorbim, îl învățăm pe cocoș la ce oră și cum să cînte cucurigu?!

Părerea mea, a unuia fără veleități de doctor în handbal, e că nu hamletiana întrebare “cu Tadici sau fără Tadici?” ar trebui să-l preocupe în mod special pe președintele federației, Alexandru Dedu. Păstrarea ori înlăturarea tehnicianului de 63 de ani, uzat și obosit în versiunea contestatarilor săi, nu constituie cea mai arzătoare problemă cu care se confruntă fostul pivot, de 3 ori cîștigător al Ligii Campionilor cu Barcelona. E una dintre ele, însă nu-i nici singura și nici cea mai importantă. Sînt convins că nu stă în drum căruța handbalului românesc de Gheorghe Tadici.

O opinie mai largă e aceea că pe semicerc se simte lipsa unui suflu nou, a unei viziuni moderne. Fără investiții serioase, e greu de închipuit, curată utopie, că un sport cîndva în topul mondial va reveni pe culmi. Cînd un club cu anvergura și prestigiul Oltchimului Rm. Vîlcea, o dată finalist și de 4 ori semifinalist al Ligii Campionilor, se desființează, iar fetele o iau care încotro, mă îndoiesc că demonizarea antrenorului “naționalei” feminine înseamnă ieșirea din tunel. Rezolvarea situației.

De pildă, cîtă vreme unei echipe i se permite să înscrie în campionatul intern cîte jucătoare străine vrea, iarăși nu-i în regulă să arătăm cu degetul spre Tadici.

Inconfundabilul Cristian Gațu, șeful FRH pînă în luna februarie a anului în curs, atrăgea atenția asupra riscului ca România să ajungă “terenul de antrenament al danezelor, rusoaicelor și braziliencelor”. Deși noi, cei din afară, ne pricepem la toate și avem soluții pentru toate, de avertismentul lui Gațu trebuie să ținem cont. Chiar e cazul.

Oli și Teja

Cînd se zvonea că Olăroiu e pe cracă în Emirate, unde a căzut cu Al Ahli Dubai, campioana en titre, pe locul 6, iată că tehnicianul român urcă, se remarcă. Vecinii din Arabia Saudită i-au propus, iar Oli a primit acordul șefilor săi în acest sens, să conducă “naționala” din Riad la turneul final al Cupei Asiei pe Națiuni. Programată în ianuarie 2015, competiția se va desfășura în Australia.

Acum, evident că nu prea avem motive să ne frecăm mîinile de bucurie. Cum reprezentativa Arabiei Saudite nu-i vreo forță în fotbalul mondial, dimpotrivă, se cuvine să păstrăm măsura. Pe de altă parte însă, deoarece Olăroiu e singurul dintre compatrioți ce ocupă acum banca unei echipe naționale străine, ascensiunea lui merită subliniată. Ar fi o greșeală s-o minimalizăm.

Interesant mi se pare și alt aspect. Într-un recent interviu din Adevărul, Oli a explicat de ce a ratat să-i antreneze pe “tricolori” după despărțirea acestora de Pițurcă. Corect, s-a numărat și el printre selecționerii tatonați, numai că a ieșit repede din cărți. Pasămite, pentru că Al Ahli nu l-a lăsat să plece și, celălalt argument, din pricină că FRF nu și-a permis să-i ofere un salariu cît de cît apropiat de cel din Golf. Eliminînd orice dubiu, Olăroiu a ținut să clarifice situația: “FRF mi-a cerut să vorbesc cu cei de la Al Ahli despre posibilitatea venirii mele la «națională», apoi nu mi-a mai dat nici un semn”  .

Nu pretind că, prin instalarea lui Iordănescu, sub conducerea căruia s-au și cîștigat primele două meciuri, reprezentativa României a făcut un pas înapoi. Sigur n-a pierdut, în ideea că de experiență trebuie ținut cont mereu. E bine să se știe însă că Olăroiu n-a mai ajuns la “națională” deoarece onor conducerea federației nu l-a dorit cu adevărat. A zis că-l vrea numai de ochii și de gura lumii. În realitate, nu l-a vrut.

Discutînd despre tehnicieni, precizez că nu l-am cunoscut personal pe Mihai Teja, 36 de ani, despre care se aude că va prelua curînd pe Dinamo, chiar zilele acestea. Firește, ca unul care știu că a absolvit Școala de la Coverciano și că s-a descurcat de minune în cele 11 luni petrecute pe banca lui U Cluj, îl cred pe Andrei Vochin cînd îl recomandă ca pe unul dintre vîrfurile tinerei generații. Deși nu l-am întîlnit niciodată, îi urez, de va fi cazul, să aibă succes în Ștefan cel Mare.

M-a surprins însă, mărturisesc, ușurința cu care promițătorul Teja s-a arătat dispus să renunțe la postul de “principal” al Under 21. Această echipă ar trebui să fie a doua cea mai importantă a țării, anticamera reprezentativei A, dar nu e. Din păcate, e subestimată. Tratată ca o escală, ca o haltă. Luată la preț de matineu. Dovadă că, la cea dintîi solicitare a unui club, ba încă a unuia cu destule necazuri, pînă și un tip de reală perspectivă, unanim lăudat, se gîndește s-o abandoneze!

Nu-l acuz pe Teja, nici pe Burleanu și nici pe cei din jurul lui. Cred că e o vină mai largă aceea că “naționala” de tineret continuă să fie privită ca o cenușăreasă. Ca o manta de vreme rea, ca o variantă de avarie. Această optică trebuie urgent schimbată.

Răzvan Burleanu și dusul cu preșul

La finalul “sfertului” de Cupă dintre CS Mioveni și CFR Cluj, am insistat că divizionara secundă a pierdut calificarea și ca urmare a lipsei de fair-play a adversarei. Atît s-a vorbit despre faza aceea încît reamintesc doar că, în minutul 86, argeșenii au dat mingea afară pentru a îngădui echipei medicale să acorde îngrijiri unui jucător de-ai lor, după care, în loc să returneze mingea, clujenii au continuat acțiunea și au egalat la 3! Marcînd în prelungiri pentru 4-3, ei au obținut, repet, un succes urît, dizgrațios. Unul care nu i-a onorat.

Vizavi de atitudinea “centralului” Dragoș Istrate, impasibil în situația descrisă mai sus, părerile s-au împărțit. În ce mă privește, am apreciat că Istrate, care fluierase ușor un penalty în favoarea CFR-ului, n-a greșit și a doua oară, asta în ideea că roaf îl oprea să intervină. Deși argeșenii trăseseră de timp din răsputeri, actul de a juca o minge ce se cuvenea întoarsă adversarilor era unul condamnabil, descalificant, doar că de nesancționat în absența unei prevederi regulamentare.

Alți specialiști însă, între care Ion Crăciunescu, au opinat că arbitrul trebuia să oprească meciul. Așa ar fi pedepsit comportarea ireverențioasă a clujenilor. Nu împărtășesc acest punct de vedere, dar admit că pe marginea lui se poate discuta.

Ce nu-i de discutat, sub nici o formă, e ca partida Mioveni-CFR să se rejoace. Cîtă vreme FIFA precizează că “în timpul meciurilor deciziile sînt luate de arbitri și ele sînt definitive”, varianta rejucării pică. Chiar dacă în alte părți, în Anglia, de pildă, s-au mai semnalat rejucări, o asemenea posibilitate iese din orice calcul la noi. Din simplul motiv că ROAF nu cuprinde nici o prevedere în acest sens.

Stupefiant, dar există cineva convins că “sfertul” de Cupă se poate totuși rejuca, persoana cu pricina fiind însuși președintele FRF!  Concret, Răzvan Burleanu a răspuns deunăzi la memoriul înaintat de CS Mioveni, text reprodus pe site-ul Gazetei, într-o manieră jenantă, folosind o limbă de lemn, ba și plină de bîlbe, căci se scrie am putea crea, nu “am putea creea”! Îmi cer scuze, dar scrisoarea prezidențială pare opera unui activist de partid din anii de glorie ai colectivizării agriculturii.

De fapt, cîntîndu-le în strună, Burleanu îi aburește pe argeșeni. Îi complimentează ca să se pună bine cu ei: “Problema ridicată de dumneavoastră este una extrem de importantă”, după care, altă vrăjeală, solicită un răgaz “pentru a analiza profund, la rece, evenimentele”. I-auzi, s-a scufundat pămîntul și noi n-am aflat?!

În loc să le spună celor din Mioveni că nu există temei regulamentar pentru rejucarea întîlnirii, fie că e sau nu de acord CFR, habarnistul-șef de la Casa Fotbalului îi induce în eroare cum că “în următoarea ședință a Comitetului Executiv din 15 decembrie 2014 situația va fi dezbătută și vom analiza propunerea pe care o sugerați”.

Apă de ploaie, praf în ochii lumii, din moment ce în CEx nu s-a suflat un cuvînt, nici măcar în treacăt, despre Mioveni-CFR!   Din păcate, dacă el nu se pricepe la fotbal, cum nu se pricepe nici la gramatică, Burleanu își imaginează că toți sînt pe măsura lui. Se înșală.

Moartea unui om vesel

Nicolae Manea, care s-a prăpădit luni la numai 60 de ani, n-a fost un jucător oarecare, ci un fotbalist foarte înzestrat, dăruit. În două rînduri, mai puțin un sezon petrecut în Ghencea, a evoluat vreme de 13 campionate în Giulești. Acolo i-a și rămas sufletul. Dacă pe Steaua a prețuit-o, a respectat-o și, cred eu, a invidiat-o, pe Rapid a iubit-o ca pe prima femeie din viață.

De aceea, din punct de vedere sentimental nu a părăsit-o niciodată.

Asemenea lui Marian Rada, Manea a slujit necondiționat culorile vișinii, mai întîi din teren, apoi de pe banca tehnică și chiar din bi­rou. L-am auzit cîndva făcînd haz de necaz: “Ăștia m-au numit de toate la club, doar paznic la stadion încă nu! Hm, poate însă că nu-i timpul pierdut!”.

Mi-l aduc aminte ca pe un virtuoz, mingicar, dribler nepereche. Aripă stîngă, parcă se sprijinea cu umărul de tușă, iar din apropierea ei pornea să-și întoarcă adversarii ca pe clătite. Pur și simplu, îi vrăjea în stilul lui Marcel Răducanu. Îi aiurea, le împletea picioarele, pentru ca uneori, ușor adus de spate, coco­șat, nici să nu simtă că s-a terminat tarlaua!

Și mai avea Manea o specialitate, bătutul cornerelor, capitol la care l-aș compara cu regretatul dinamovist Ioan Suru. Mingile trimise de ei din lovituri de colț păreau niște pă­sări ce zburau pe traiectorii imposibil de anticipat, urmînd geometrii ireale. Cum Suru, auto­rul golului nostru din meciul cu Ungaria de la JO de la Helsinki 1952, a murit încă în 1979, aceas­tă poveste e, vă cer scuze, una întîmplată de­mult.

Rareori l-am văzut, eu și ceilalți, trist pe Nae Manea. Și cînd se încrunta, își revenea repede și se grăbea să destindă atmosfera. De cîte ori mă vedea, mă trăgea de-o parte ca și cînd s-ar fi pregătit îndelung să-mi destăinuie un secret deosebit și primejdios, me­nit să ne pună în pericol pe amîndoi! “Ovidiule, mă întreba, știi bancul cu blondele? Două blon­de…” N-aștep­ta să rîzi tu, că se pornea el și te molipsea.

Cînd ne-am întîlnit ultima oară față-n față, tocmai plecase din Grant, și nu în cele mai cordiale raporturi, iar în zonă sufla, la fel de tare ca azi, vîntul înghețat al insolvenței. A ți­nut să mă liniștească: “Să nu dispere nimeni pentru că, în ciuda sărăciei și a amatorismului, Rapidul nu dispare! Echipa asta va dispă­rea doar atunci cînd va înceta să mai existe dragoste pe lume, deci niciodată!”.

Recent, am evitat să-l deranjez de Sfîntul Nicolae. Auzisem că suferă de cancer la ficat, boală care l-a și îngenuncheat în cîteva luni, așa că nu l-am mai sunat să-i urez la mulți ani. M-am mulțumit să-i trimit un mesaj pe celular, să-i doresc sănătate, curaj și speranță. Mi-a răspuns prompt, numai că, pentru întîia oară după atîția și atîția ani, nu mi-a mai propus o glumă. Nici cu blonde, nici cu nimeni.

Bănuiesc că și-a păstrat bancurile pentru acolo Sus, unde veșnic veselul Nicolae Manea, Dumnezeu să-l ierte!, trebuie că i-a strîns pe îngeri ca pe un grup de elevi silitori și le spu­­ne o anecdotă. O chestie. O dumă.