Şedinţă de sumar nu atît de vijelioasă ca vremea de afară. Ajungem la subiectul handbal, Oltchim, Champions League. 2.500 de euro punctul. Poftim? Îl mai întrebăm o dată. 2.500 de euro punctul, deci 5.000 de euro la victorie. Cît le-a pus pe masă Borcea băieţilor că au bătut Correa de Nord într-un amical din Antalya. Eşti sigur? Bineînţeles că e sigur. Colegul nostru Marian Ursescu e “referent de specialitate” pe handbal şi se uită nelămurit la noi. Da, atît se cîştigă în handbal. Nu sîntem deloc originali şi gîndul ne zboară la fotbal. Nu numai gîndul. Păi, Urziceniul a luat vreo zece milioane de euro din participarea în Champions Legue. Unde s-au dus, e treaba lui nea Mitică Bucşaru.

Păi, da, fiecare cu banii lui, cu munca lui. Unii au ales fotbalul, alţii handbalul. Alţii rugbyul, sportul acela în care ataci pasînd înapoi şi unde se învîrt bani chiar mai puţini decît în handbal. Staţi liniştiţi la monitoarele voastre, nu o să încep acum să condamn nedreptatea lumii, nu voi înfiera cu mînie jurnalistică anomaliile din sport. A fost doar o punere în temă pentru subiectul Oltchim. Fetele de la Oltchim.

Numele formaţiei nu inspiră poezie. Onomastica asta cu iz de îngrăşămînt pentru agricultură vine de la Combinatul care susţine echipa. În zilele noastre, de fapt în toate zilele posibile, e mare lucru să ai finanţare. Ai finanţare, ai şi valoare. Fetele antrenate de Radu Voina, acel Radu Voina care nu ţipă la jucătoare ca marele lui înaintaş, au început cu o victorie mare aventura în Champions League. O victorie împotriva unui coşmar. Depăşirea unei obsesii. Hypo Viena, Gunnar Prokop, omul negru, bau-baul cu dare de mînă şi fără scrupule din handbalul feminin.

Povestea e la început. Sîntem puţin traşi de mînecă de specialiştii care se uită la noi ca la nişte neofiţi. Hypo e doar un pas şi nu cel mai greu. Hypo nu mai e ce a fost, urmează piesele grele. Rusoaicele de la Volgograd, danezele de la Viborg, campioanele Europei. Cu daneza noastră printre ele, Cristina Vărzaru, fata aceea care dă goluri multe pe extremă şi care vorbeşte la fel de bine precum joacă. Dar mai ale noastre sînt fetele de la Vîlcea. La pachet cu toate iluziile şi deziluziile de care au fost capabile. Pe Cristina Neagu, Adina Meiroşu, Oana Manea şi Ramona Maier le ştim. Surpriza a venit de la Patricia Vizitiu. Are 21 de ani şi e stîngace. La propriu. Scrie, coase, mănîncă şi dă goluri cu stînga. Acolo e forţa ei. Şi în întîlnirea cu Mariana Tîrcă. În întîlnirea cu sportul acesta în care o victorie în Champions League e răsplătită cu 5.000 de euro. E o lume mai săracă, dar în care îţi pierzi mai greu minţile. E un loc care nu predispune să iei pastile de slăbit. Ne-am putea trata privind mai mult la Patricia Vizitiu şi mai puţin spre stările de leşin ale lui Parpas ori degajările lui Tudela. Dar nu vom face aşa. 

La tragerea la sorţi pentru CE 2012 n-am căzut rău. Dacă normal ar fi ca Luxemburg, Albania şi chiar Belarus să nu ne creeze emoţii, Franţa şi Bosnia-Herţegovina ne-ar putea încurca socotelile. Mai ales Franţa, unanim şi logic considerată favorita grupei. Deşi am terminat la egalitate cu ea ultimele 3 partide, reprezentativa Hexagonului constituie o forţă de temut, ba încă una pe care schimbarea antrenorului ar trebui s-o întărească. Nu se ştie cine o va conduce, Blanc, Deschamps ori Tigana, pentru că Wenger e prea scump, iar Roux prea uzat, însă e greu de presupus că succesorul lui Domenech nu va reuşi s-o învioreze. Celui ce se va despărţi de “cocoşi” după Africa de Sud i se impută că, fiind prizonierul unor idei fixe, n-a ştiut să exploateze suficient un rezervor plin de talente şi de valori. Pe parcursul mandatului lui Domenech, Franţa a semănat cu Portugalia dinaintea venirii lui Scolari: o ţară bogată în fotbalişti de superclasă, dar cu o “naţională” care s-a ridicat rareori la nivelul individualităţilor. Îndeobşte din vina unui tehnician mediocru în gîndire şi neinspirat în selecţie.

Părerea mea e că adversarul nostru numărul 1 va fi Bosnia, pe care, din păcate, mulţi comit nesăbuinţa de a o privi cu superioritate, de a o subestima. Corect, i-am tot învins pe bosniaci, inclusiv cu 3-0 la Sarajevo în toamna lui 2002, şi stăm peste ei în clasamentul FIFA, poziţia 38 faţă de 48, ceea ce n-ar trebui să ne adoarmă însă vigilenţa. Simplu din ce motiv, deoarece ei se află în progres, probă că au ratat prezenţa la Mondialele 2010 abia în baraj, iar noi în declin. Noi batem pe pasul pe loc şi chiar pierdem teren. Numai amănuntul că agenţia de pariuri bwin îi acordă Bosniei o şansă de calificare mai mare decît României, 4,25 la 4,50, s-ar cuveni să ne trezească la realitate. Lămurindu-ne că şi dacă ne credem frumoşi şi deştepţi, nu sîntem noi singurii de pe lume!!!! În măsura în care nu-i vom trata pe bosniaci cu maximă atenţie, altfel zis, cu respectul necesar, vom avea nu doar de suferit, ci şi de plătit.

Sigur că putem spera să ajungem la Euro 2012. Obiectivul se anunţă dificil, dar nu imposibil de atins. Pînă la problemele ridicate de partenerii din preliminarii, principalul nostru adversar rămîn propriile noastre slăbiciuni, modul de a lua uneori lucrurile în uşor, la preţ de matineu. De a ne închipui că sîntem mai puternici decît sîntem. E obligatoriu să recunoaştem că “tricolorii” nu mai au anvergura de pe vremea lui Hagi şi, drept urmare, trebuie să le cerem băieţilor lui Răzvan luciditate, seriozitate, concentrare. Iar ei să răspundă fără fumuri şi fără fiţe. Altminteri, în ciuda unei urne convenabile, există riscul, deloc neglijabil, să mai fluierăm a pagubă încă o dată!

Puteţi intra în direct cu invitatul emisiunii la: fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European

Cu echipele mai slab cotate însă ne apucă superioritatea statistică sau ospitalitatea tradiţională. Ultimele calificări le-am ratat pentru că am făcut figură absentă în faţa “piticilor” grupei. Vă mai amintiţi de egalul de la Erevan, din 2004? De umilinţele recente cu Lituania şi Austria? Iar în preliminariile pentru Euro 2008, am smuls patru puncte de la olandezi, ca să putem pierde liniştiţi patru puncte cu bulgarii.

“E o grupă abordabilă”, a comentat venerabilul Houllier. Pentru alţii, poate! Pentru noi, rămîne de văzut! Avem priceperea să transformăm orice grupă, mai ales una abordabilă, într-o grupă complicată. Ne-ar fi ajutat să picăm, în loc de Luxemburg, Albania şi Belarus, cu alte două-trei echipe din prima urnă. Spania, Anglia, Germania, să zicem. Aşa eram siguri că “tricolorii”, cum sună formularea standard?, “vor trata serios fiecare meci”! Sau aproape fiecare…

“În redacţie sună telefonul.
- Nea Ovidiu, am o ştire de senzaţie!
- Spune, Vanea!
- Hagi a fost prins dopat!
- Nu pot să cred! Iar?
- Eram cu el la lansarea colecţiei de haine “Regele” cînd s-a aflat!
- Asta e o bombă de presă! Iară schimbăm prima pagină.
- Da, neapărat! Aia că a fost surprins într-un club de noapte înaintea unui meci al echipei naţionalei, eu zic, să o dăm mîine.
- Hm, din păcate trebuie să renunţăm şi la reportajul cu el la coafor! Nu avem spaţiu.”

Hohote în sală.

“- Ce poză punem, nea Ovidiu, pe prima pagină?
- Ce zici de cea în care pozează cu ultimul tatuaj.
- Perfect!”

Cortina cade. Piesa de teatru se încheie în aplauze frenetice. Actorii fac reverenţe. Comedia s-a jucat.

Cei care au vazut golurile lui şi mîna sa pe inimă în timpul imnului au înţeles.  De nervi, facem şi noi haz de necaz. Glume proaste. Ne imaginăm idolii în postura unora care formează “naţionala” de azi. Atît ne-a mai rămas. De cîte ori să mai scriem despre golurile lui? De cîte ori să mai înfigem cuţitul în rană? Copiii noştri nu îl vor mai vedea jucînd decît pe DVD-uri.

La mulţi ani, decarule!

Fotbaliştii se transferă de la o echipă la alta, iar iubitele lor de la un fotbalist la altul. Se poate întocmi un clasament al jucătorilor, după numărul echipelor la care au evoluat, dar şi un clasament al iubitelor de fotbalişti, după numărul paturilor prin care s-au perindat. Există şi o liga a doua a iubitelor de fotbalişti. Provincia nu e lipsită de scandaluri cu fotbalişti şi fete de larg consum local. Dacă un sociolog s-ar încumeta la o cercetare a familiilor de fotbalişti din toate ligile, din statistica divorţurilor şi a scandalurilor, din bruma de carte pe care o au soţiile lor şi din profesiunile modeste ale acestora am înţelege mai bine ce fac banii şi faima din jucătorul de fotbal.

   Pare de la sine înţeles ca iubita unei vedete a gazonului să fie şi ea o vedetă. Numărul fotbaliştilor ale căror prietene sînt fete de toată stima e hotărît mai mare decît al celor pentru care Mutu e un etalon de reuşită la femei. Relaţia lui Mutu cu femeile e într-adevăr o poveste de prima pagină şi nu neapărat în publicaţii de scandal, dar nu e în nici un caz istoria unui lung şir de reuşite. La drept vorbind, Mutu e de invidiat ca mascul pentru strălucitele lui eşecuri. Cînd ajungi, la numai douăzeci şi cinci de ani să te droghezi ca să fii convingător în amor, şi nu la femei, în general, ci la femeile unor colegi de echipă sau de campionat, nici măcar nu e vorba de o dramă. E vorba de trufia celui convins că poate rezolva cu banii ceea ce majoritatea bărbaţilor rezolvă cu inteligenţa şi cu sănătatea. Bărbaţii realizaţi în dragoste sînt discreţi, îşi protejează iubirea cu iscusinţa cu care bogaţii îşi apără avutul.

   În toată lumea, nu jucătorii sînt cei disputaţi de blondele de discoteci, ci banii lor. Asta o ştie tot omul din tribună. Băieţii din teren au însă o altfel de minte decît oamenii din tribună.  Fotbalistul, care îi ia prietena altui fotbalist, deşi e de notorietate  că fata s-a transferat  pînă la el prin cinci paturi, crede în marea dragoste. Crede că el va fi marea ei dragoste, şi nu doar al şaselea pat.

  Fotbaliştii, dacă e să fim corecţi, nu prea au de ales. Viaţa de performer şi viaţa de familie sînt greu de pus într-o ecuaţie stabilă. Cea mai bună definiţie a condiţiei de atleţi stătuţi şi de băieţi simpli, consolaţi cu o lume închisă şi mică, o lume de antrenamente, oase rupte şi escapade adesea penibile,  ne-o dau africanii ajunşi la echipele noastre. Doar că nu hăulesc de fericire, cînd pot să declare rîzînd cu gura pînă la urechi: E bine la voi, la  Rumania, e fete frumoase!. Au africanii ăştia ceva din frenezia unor armăsari scăpaţi din padoc. Nu se îndoieşte nimeni că nu la doamnele şi la domnişoarele din boierime se referă alde Ze Kalanga.

La fel ca în returul semifinalei de Liga Campionilor din mai, Arsenal au fost copleşiţi. În minutul 33, Nani a primit mingea lipit de tuşa din dreapta, a tăiat-o cu călcâiul evadând dintre Nasri şi Clichy, l-a fentat şi pe Denilson şi a ciupit elegant balonul pentru Park; prins pe picior greşit, Almunia s-a întins dar n-a apucat decât să devieze în propria poartă. Golul secund a venit pe un contraatac electrizant purtat din numai trei (!) pase pe traseul Park-Rooney-Nani. 12 secunde. Atât i-a luat lui Man U să aducă mingea din careul propriu în cel advers, de unde Rooney a finalizat cu un şut din prima. Şi totul a plecat de la lobul subtil al coreanului, care, aflat într-o poziţie din care cei mai mulţi jucători ar fi bubuit mingea în faţă, a căutat pasa care să declanşeze contraatacul. Remarcabilă această inteligenţă sub presiune! Veţi căuta mult în arhive până să găsiţi un contraatac executat mai bine de atât. Man United a mai marcat încă o dată după pauză prin Park, tot pe un contraatac venit după un corner al gazdelor, după care şi-a permis să ridice piciorul de pe acceleraţie. Vermaalen a redus din diferenţă în minutul 79 printr-un voleu din cădere, dar era prea puţin, prea târziu.

A fost un meci care a probat încă o data inspiratia tactică a lui Sir Alex Ferguson. Nu puţini trebuie să fi fost fanii care au ridicat din sprâncene când au văzut XI-le de început al lui United, mai ales titularii pe aripi. În tur, Wenger pusese maliţios ţinta pe Darren Fletcher pe care îl blama pentru „anti-fotbal”, încercând să o scoată pe United drept echipa care se pricepe să câştige urât, cu simulări, ţineri de tricou şi decizii dubioase de artbitraj. Ca un făcut, United n-a primit nici măcar un cartonaş galben, etalând un joc pe cât de bărbătesc pe atât de corect. Iar ca drept la replică tactic, Ferguson i-a făcut o „aroganta” francezului aşezându-l pe Fletcher într-un rol cu mai multe responsabilităţi creative. Ca un tenismen care joacă cu o mână la spate, doar că să îi arate adversarului că oricum n-are nici o şansă.

Faţă de meciul cu City de miercuri, când Scholes a jucat un pic în spatele lui Rooney, iar cuplul Fletcher-Carrick în spatele englezului, SAF l-a retras surprinzător pe Schlolsey ca mijlocaş la închidere şi i-a avansat pe cei doi mijlocaşi centrali. Alegerea cea mai curioasă, ceea ce o face cu atât mai inspirată, a fost însă titularizarea lui Nani în dreapta, în locul lui Valencia. Aflat la cel mai bun meci în tricoul lui United, Nani a fost pur şi simplu irezisitibil, umilindu-l repetat pe bietul Gael Clichy.

Ambele echipe au jucat cu un singur vârf, după tiparul falsului număr-nouă, care coboară foarte mult pentru a disloca defensiva adversă. Aici însă, diferenţa a făcut-o felul în care Arshavin şi Rooney au ştiut să interpreteze acest rol. Arshavin a făcut un meci slab, s-a încăpăţânat să ia pe cont propriu faze care l-au lăsat izolat între câţiva fundaşi adverşi. Rooney însă a înţeles perfect ce trebuie să facă -€“ să se retraga mult ca să îşi ia mingi pe care să le trimită în spaţiile lăsate libere de fundaşii centrali care coboară o data cu el. Această mişcare a funcţionat desăvârşit la al doilea şi al treilea gol, când Rooney a coborât mult în propria jumătate, dând drumul la minge repede şi lăsându-şi coechipierii cu spaţii uriaşe la dispoziţie. Asta e Wayne Rooney, „care nu face foarte multe în afară să marcheze”, după cum declara saptamana trecută Wenger. Serviti cu un varf de sare afirmatia asta, cum se spune in Anglia.

Nici măcar „Le Proffeseur”, celebru pentru felul în care îşi protejează jucătorii, n-a mai încercat să le găsească scuze: „E greu de acceptat dar uşor de explicat: am fost slabi defensiv, am fost slabi ofensiv, ne-a lipsit coeziunea şi am făcut prea multe greşeli individuale.” Arsenal e o echipă care nu ştie să interpreteze decât o singură partitură, una estetică ce-i drept, dar care tinde să nu dea rezultate împotriva echipelor de clasă. Tiki-taka în variantă nord-londoneză funcţionează când e vorba de desfăcut echipe mai mici, dar câteodată n-ai nevoie de 129 de pasa că să aduci mingea in faţă. Câteodată ajung trei…

Au trecut 20 de ani în care fotbalul românesc a fost condus de doi oameni: Dragomir şi Mircea Sandu. Aceleaşi căpetenii. Ţinute în frunte de un sistem pus la punct tot de ei. O maşină de vot care nu s-a gripat niciodată. Nici cînd a fost vorba de alegerile de la LPF, nici cînd a fost vorba de Adunările Generale de la FRF. A fost ridicat la rang de virtute modul lor de operare malefic.

Cînd Gică Popescu s-a dus în campanie în zona Banatului, acum patru ani, a vrut să discute cu un şef de AJF. “Eu sînt cu Mircea Sandu. Şi, oricum, fac ţuica acum! N-am timp de întîlniri”.

Într-o discuţie pe care tot Popescu a avut-o imediat după alegerile de acum patru ani cu Adalbert Kassai, acesta i-a spus: “Sînt şocat. De-a dreptul surprins! Înainte de vot nu-ţi dădeam mai mult de 15 semnături”. Popescu fusese ales de 104 oameni. Ceva zdruncinase maşinăria şi trebuiau găsiţi “trădătorii”. Aşa se traducea mărturisirea lui Kassai. Ţineţi minte că din partea lui Popescu a participat la numărătoarea voturilor Vasile Şiman, patronul Sportului Studenţesc. Se implicase în schimbare. La cîteva luni, băieţii din Regie jucau în Divizia B. Se făcuse “dreptate”. Cine nu e cu noi e împotriva noastră şi trebuie eliminat!

Tot atunci, Marin Condescu a întors armele. Ortacii din Valea Jiului au votat Mircea Sandu pe filiera Gigi Becali. Azi, de Condescu nu mai ştie nimeni nimic. Au rămas doar declaraţiile lui de anul trecut: “Fără Mircea Sandu! Noi vom vota pe oricine altcineva!”. Acum, de vreo trei săptămîni, şeful celor de la Pandurii tace. Unii spun că-l înţeleg. “Vrei să păţească ce-a păţit Şiman?” Alţii nu-l înţeleg! “E vorba de principii. De cuvîntul dat. De atitudine!” Mărturisesc că fac parte din cea de-a doua categorie. Dar asta nu contează.

Cele trei exemple trag o linie  pe sub cei 20 de ani de domnie ai lui Sandu. Adică sînt oameni care nu vor să schimbe niciodată nimic, oameni care merg pînă la capăt cu o idee indiferent de consecinţe şi personaje alunecoase.

Pînă la urmă, contează ce se va întîmpla luni, la vot. Mulţi dintre alegători au refuzat şpriţul şi cazarea la un hotel luxos din Bucureşti în noaptea dinaintea alegerilor. E un semn de pe urmă.  În fond, puterea e la ei. Puterea de a descentraliza statul FRF.

Aşa arăta Braşovul atunci! Împreună cu Andrei, colegul meu de la Gazetă, am participat la o lecţie, după care am stat de vorbă cu “Profesorul”: “Care este jucătorul preferat pe care l-ai antrenat?”, l-am întrebat. “Fiecare jucător a fost ca propriul meu copil. Preferaţii mei sînt cei cu care împart atît bucuriile, cît şi necazurile”, a venit cu naturaleţe răspunsul.

Am semnat primul material în presa scrisă în octombrie 1991, la meciul cu Scoţia. Am bătut cu 1-0, Hagi a marcat din penalty, iar eu am făcut un reportăjel de atmosferă, din mijlocul suporterilor scoţieni, rupţi de conţinutul sticlelor pătrate din buzunare. Îmi luasem de acasă, într-o geantă, ditamai radiocasetofonul cu baterii R6, să le înegistrez reacţiile. Am stat în peluza din spatele porţii în care a marcat Gică. Scoţienii au spus fuck şi cam atît.

A doua zi am dat fuga la chioşc să văd dacă mi-a apărut textul. Am răsfoit febril săptămînalul “Fotbal plus”, unde debutam. Da, undeva, într-un colţ, era o ştire, semnată de mine. Că scoţienii au înjurat. Pentru asta mă cărasem prin tramvai cu casetofonul în spate!

Fotbal Plus, Sportul românesc (să trăiţi, nea Mitică Dragomir, că ne-aţi dat serviciu în centru), ProSport (ave, Tolo, vorba lui Traian Ungureanu, dacă nu-ţi venea ideea, mai stăteam cîţiva ani în plumb, în Brezoianu), în fine, Gazeta Sporturilor. Plus televiziuni, plus comentarii de meciuri, la care recunosc că nu mă prea pricep, plus sute de studiouri de noapte cu Marcel Puşcaş, Radu, Sile, Emil, Cosmin, Bogdan. Prietenii, ani alături.

De aproape 18 ani sînt în aceeaşi echipă. Cu Ovidiu Ioaniţoaia, pe care l-am sunat ieri cu strîngere de inimă să-i spun că plec. Cu Andrei Vochin, cu Cristi Geambaşu, cu care cred că am petrecut mai multe ceasuri împreună decît cu nevastă-mea. O am pe Maria în faţă, pe Emil Mierlă în stînga. Am început să par un orb care merge prin viaţă şi prin carieră fără să se mai uite, pentru că ştie locurile la perfecţie.

Riscurile continuităţii
Despre continuitate se vorbeşte mereu cu silabe de aur. E o virtute, fără îndoială. Cînd eşti virtuos, rişti însă să devii uzat. Presa e un domeniu care toacă. Ar trebui să fii tot timpul proaspăt, inventiv, interesant, chiar dacă te doare măseaua, ai copilul bolnav sau tocmai ţi-a tamponat unul maşina la stop. Chiar dacă nu se întîmplă nimic din toate astea, tot rişti să devii plictisitor. Capacitatea umană de a veni zilnic cu ceva nou are limite. Simt că le-am atins, le atinsesem mai demult, dar mi-era nu ştiu cum să recunosc asta. După 40 de ani, te baţi cu timpul şi cu kilogramele. De burtă poţi să scapi, de ani nu! Plus că mai e şi criza. Gazeta încă n-a fost atinsă, însă, vorba lui Ovidiu Ioaniţoaia, 2010 va fi un an aşa şi aşa. Mult mai greu decît 2009, dar infinit mai uşor decît 2011.

Om din fotbal, nu de fotbal
Unde plec? Acolo unde am fost solicitat. Victoria Brăneşti, vreo 20 de kilometri de Bucureşti, în direcţia Lehliu. Locul 1, Seria 1, liga a doua. O prietenie de aproape 20 de ani cu Ilie Stan ( o să vă convingeţi în curînd că vede doar fotbal 24 de ore din 24), de cînd el era tînăr fotbalist, iar eu tînăr reporter, m-a determinat să fiu de acord. I-am cunoscut pe oamenii de acolo şi am încredere în ei şi în proiectul lor, adică al nostru. Într-o societate în care majoritatea lucrurilor merg în jos, sau în cel mai bun caz stau pe loc, Brăneştiul a urcat şi urcă. Mă duc să-l împing şi eu puţin din spate.

Salvez, închid fişierul, dar ţin ochii deschişi. Nu vreau să se umezească, aşa că-mi amintesc ce-a zis poetul Gării de Nord, din filmul lui Nae Caranfil: “Viaţa e complexă şi are o serie de aspecte“. Pa!

“Gazeta şi presa sportivă în general pierd un ziarist de clasă, o adevarată enciclopedie în materie de fotbal. Vreau să sper că Buză nu va regreta niciodată decizia de a se retrage!”
Ovidiu Ioaniţoaia, director Gazeta Sporturilor

Putea antrena în continuare la Steaua dacă-şi muşca limba şi-i prezenta scuze patronului. Nu-l lăsa cu onoarea nereperată, să-şi plîngă de milă pe toate canalele deodată. Nu murea nimeni, nu-i aşa?, dacă accepta un compromis. Prima oară e mai greu, dar la al doilea, al treilea, al patrulea, al enşpelea nici nu mai ţinea cont.

Bergodi putea să-şi nuanţeze măcar reacţiile, dacă nu principiile. Pe patron, se ştie, nu trebuie să-l atingi nici cu o floare. În nici un caz nu-i sugerezi c-ar fi “o zdreanţă”! Dimpotrivă,  îi faci aluzii fine, dar fiiiine!, că e o doamnă şi că doamnele n-au ce căuta la vestiare. Se jenează băieţii şi oricum se discută numai fotbal!

Sigur, Bergodi putea să mai schimbe şi el subiectul. Ştie destulă română încît să flecărească despre oi, praznice, telenovele şi sechestrări de persoane. Găsea o cale de comunicare cu patronul. Poate beau cafele la palat. Dar a vorbit numai despre fotbal. “Sînt aici pentru face antrenor”. Şi, într-un fel, pentru a-i răzbuna pe antrenorii dinaintea lui. Judecînd după reacţia patronului, şi-a atins scopul. Din cantitatea de spume a unuia şi calitatea tăcerii celuilalt, îţi dai seama cine a pierdut şi cine a cîştigat.

În pauza unui meci fără public, Bergodi a smuls o victorie de moral, cît toate înfrîngerile trecute şi viitoare ale tehnicienilor care trec prin Ghencea. Steliştii trebuie să-i mulţumească italianului pentru că nu şi-a plecat capul. Pentru că le-a dat un exemplu de profesionism şi bărbăţie. Pentru că s-a purtat ca un antrenor, nu ca o slugă. Fără să facă mare caz din asta. De fapt, nimic eroic în gestul lui. Aşa e normal.

Azi a fost şi ziua magică pentru Daniel Popescu. E drept că ne-am aşteptat chiar la medalia de aur pentru el…În timpul finalei la sărituri, Marius Urzică îmi spunea că a doua săritură a polonezului, cel care a primit aurul, n-a fost atît de bună - poziţia incorectă de la start, din aer şi de la aterizare, în plus pasul lateral erau exemple clare ale indulgenţei cu care s-a punctat evoluţia lui….Şi dacă nu intervenea o uşoară notă de subiectivism, clasamentul la final îi putea situa foarte bine pe prima poziţie pe ambii concurenţi… aşa cum s-a întîmplat la paralele. Pînă acum, nici un gimnast n-a reuşit la paralele să execute elementul Marius Urzică!

Am reuşit să vorbesc cu Cătălina Ponor, imediat ce şi-a încheiat exerciţiul. A plîns şi era demoralizată. Pe mine m-a impresionat voinţa Cătălinei de a se întoarce în topul mondial, iar atitudinea ei şi seriozitatea sînt modele de urmat în sportul de mare performanţă. Sper din suflet să nu se descurajeze şi să continue antrenamentele pentru Beijing.
Finala de la sol a fost controversată. Au avut vizibil de suferit Alicia Sacramone şi Sandra Izbaşa. Sandra a pierdut primind cea mai mică notă de plecare şi o penalizare de 0,5.

Ceea ce vedem azi demonstrează că în gimnastică nu mai deţin monopol ţările fostului bloc comunist. Exerciţii cît mai aproape de perfecţiune au sportivi din toată lumea. Concurează cu şanse de a fi pe podium Italia, Spania, Germania, Franţa, Marea Britanie, Brazilia. Anul acesta România nu a obţinut aurul şi noi am fost obişnuiţi cu această medalie. Totuşi, eu nu cred că gimnastica noastră “nu mai e ce a fost”. Cred însă că dacă nu vom atrage copiii către sport, ne va fi din ce în ce mai greu să menţinem evoluţiile de mare performanţă…

“N-am avut emoţii. A fost a şaptea săritură consecutivă la care am aterizat corect. Succesul de la Stuttgart mă motivează. Am să-mi intensific antrenamentele ca să pot ridica şi mai mult nota de plecare! Ştiu că pot mai mult!” — Daniel Popescu

3 medalii avea Daniel Popescu înainte de CM de la Stuttgart, dar toate erau cucerite împreună cu echipa, aur şi argint la Europene şi bronz la Jocurile Olimpice

3 medalii avea în palmares Steliana Nistor înainte de Stuttgart, toate la Campionatele Europene, una cu echipa şi două individuale, la paralele şi bîrnă