Opinie ↓

de Răzvan Prepeliţă

“În redacţie sună telefonul.
- Nea Ovidiu, am o ştire de senzaţie!
- Spune, Vanea!
- Hagi a fost prins dopat!
- Nu pot să cred! Iar?
- Eram cu el la lansarea colecţiei de haine “Regele” cînd s-a aflat!
- Asta e o bombă de presă! Iară schimbăm prima pagină.
- Da, neapărat! Aia că a fost surprins într-un club de noapte înaintea unui meci al echipei naţionalei, eu zic, să o dăm mîine.
- Hm, din păcate trebuie să renunţăm şi la reportajul cu el la coafor! Nu avem spaţiu.”

Hohote în sală.

“- Ce poză punem, nea Ovidiu, pe prima pagină?
- Ce zici de cea în care pozează cu ultimul tatuaj.
- Perfect!”

Cortina cade. Piesa de teatru se încheie în aplauze frenetice. Actorii fac reverenţe. Comedia s-a jucat.

Cei care au vazut golurile lui şi mîna sa pe inimă în timpul imnului au înţeles.  De nervi, facem şi noi haz de necaz. Glume proaste. Ne imaginăm idolii în postura unora care formează “naţionala” de azi. Atît ne-a mai rămas. De cîte ori să mai scriem despre golurile lui? De cîte ori să mai înfigem cuţitul în rană? Copiii noştri nu îl vor mai vedea jucînd decît pe DVD-uri.

La mulţi ani, decarule!

de Răzvan Prepeliţă

2005, Braşov, curtea unei şcoli. E weekend şi cîţiva puşti năvălesc pe teren. Se fac alegerile. Cei cu Tibi în echipă vor juca în partea fără şicane în bitum. În atac îi vor opri şi gropile. Mingea ajunge la el. Un dribling, două. “Pfuaauu!”, exclamă un puşti ce ronţăie corcodele cocoţat pe gardul de ciment.

“Tibi, mai fă o dată!”. Tibi le explică adversarilor unde greşesc, cum ar trebui să joace. Puştii îşi muşcă buzele.

Ce şut prinde Tibi! Exact pe sub bară. Toţi sînt de acord că mingea ar fi rupt plasa dacă aceasta ar fi existat.

Mulţi fotbalişti se întorc pe maidan doar în reclame. Tibi s-a întors acolo de fiecare dată, fără cameramani şi fără microfoane. A fost acolo şi miercuri seara, la golul împotriva Ungariei. Pentru că mingea şutată de el a trecut dincolo de plasa porţii de pe “Ferenc Puskas”, pe sub bara porţii din curtea şcolii. Locul acela feeric, în care se naşte dragostea pentru fotbal.

de Răzvan Prepeliţă

Înainte de victorie. Înainte de frenezie. Înainte de aplauzele lui Lucescu către publicul timişorean. Se întîmpla într-un tren.

Acceleratul de Bucureşti. Un bătrîn adoarme în compartiment. Capul îi alunecă încet, aproape de umărul tînărului de lîngă.
Acesta îşi scoate doapele din urechi şi îi spune prietenului: “Băh, poate îi cade capul lu’ babacu ăsta, pe capul meu!
Nu cred că se supără instrumentul!”. Rîd în hohote. Bătrînul se trezeşte. Ruşinat îşi cere scuze. Aşa simte el.

Bannerul adresat lui Lucescu nu a fost ridicat de fanii Timişoarei. Însă cu siguranţă exista o legătură între cei care ţineau palmele pe slogan şi cei 2 tineri din compartiment. Şi cei care au aruncat cu cutii de bere în Puşa într-un parc.
Şi cei care au intimidat lotul olimpic de canotaj cu o barcă cu motor. Toţi erau români. Tipul acela de români cu instrumente în loc de cap.

de Emanuel Roşu

Manchester United şi FC Barcelona se pregătesc să onoreze o finală pe care majoritatea o aşteaptă genială. În căutare de topuri răsturnate, nu ai voie decît să te gîndeşti la pozitivismul încîntător din jocul catalanilor, fără a uita inspiraţia lui Ferguson sau execuţiile magice ale lui Cristiano Ronaldo.

Predicţiile sînt inutile, la fel cum cifrele pot vorbi prea puţin în favoarea uneia sau alteia dintre echipe. Fie că te referi la Guardiola VS Ferguson, fie că raportezi reprezentaţia la duelul dintre Lionel şi Cristiano, concluziile preliminare se pot materializa numai în aşteptări. Nu e vorba de cine apare în banda stîngă a defensivei catalanilor, nici de titularizarea lui Ryan Giggs, ci despre zîmbetul de la finalul meciului. Dacă va fi prezent, înseamnă că fotbalul a cîştigat, înseamnă că mingea, ajutată de călcîiul lui Ronaldo, a fentat rezistenţa adversarilor sau că sprinturile lui Messi au depăşit rigoarea indusă de experienţa lui Ferguson. Înseamnă că tehnicianul scoţian şi-a neglijat principiile conservatoare şi a mizat pe talent şi că Guardiola şi-a convins elevii să mute spectacolul de pe Camp Nou în rigidul Olimpico. Pasele s-au numărat rapid, statistica a murit şi a redat fotbalului bucuria de a se fi printre ai lui.

Completat de comemorarea legendarului Busby şi de mîndria catalanilor din tribune, Manchester - Barcelona aduce împăcarea între două entităţi pentru care “Mai mult decît un club” devine manifest al unei atitudini care exclude mediocritatea. Faceţi fotbalul să zîmbească!

de Răzvan Prepeliţă

Anul acesta se împlinesc 15 ani de la meciul România-Columbia, de la World Cup ‘94. Deja! În fotbal, acele ceasornicului ajung de două ori mai repede la destinaţie. E un sport în care istoria nu are răbdare, dovadă fiind ofensa adusă amintirilor: “Meciul care urmează e cel mai important!”. Nu e moft! Debuturile, retragerile, golurile, ratările, victoriile şi înfrîngerile devin simpli spectatori la trecerea timpului prin iarbă.

Cum ne bucuram? Cum urlam? Cum ne îmbrăţişam? Cum fluturam tricolorul pe străzi? Cum pumnii se deschideau după 90 de minute de emoţie? Cum, după victoriile tricolorilor, dintr-o dată marile puteri ale fotbalului reuşeau să devină echipe de duzină în imaginaţia noastră? Cum visam finala, chiar dacă nu am atins-o cu naţionala, niciodată? Cei care au trăit acel meci vor răspunde pe loc, căci, de atunci, trăirea bucuriei a devenit ca mersul pe bicicletă.

Întotdeauna un meci de debut, la un turneu final, umblă la idealuri. Pentru noi, după acele 90 de minute cu Columbia, aşteptările au rămas mereu la înălţimea bolţii lui Hagi, la schimbarea de direcţie a lui Răducioiu, care a dat senzaţia că terenul s-a înclinat pentru fundaşii columbieni, la mingea înţepată de acelaşi Răducioiu, la 3-1, pe lîngă un portar cu reflexele căzute în comă, după drama suferită la 2-0. Sînt fazele care au intrat în forţă în topul aşteptărilor suporterilor români. Din păcate pentru fotbalul românesc, de 15 ani ele rămîn, încă, printre primele poziţii. Iar new-entry-uri sînt din ce în ce mai rare.

de Răzvan Prepeliţă

Era ora închiderii şi magazinul era gol. Aşa fusese de mai multe zile. Chiar atunci, cineva intră:

- Bună seara!
- Ce surpriză, domnule Vali! Cu ce vă putem ajuta?
- Aş dori ceva de îmbrăcat! Un tricou!
- Ce ziceţi de acesta? Cred că vă vine perfect!

Între timp, pe uşa prăvăliei intră o altă persoană.

- Bună seara!
- Bună seara! Mă scuzaţi, dar sînteţi chiar??
- Chiar el! În persoană!
- Vai, am emoţii, domnule antrenor! Spuneţi, ce aţi dori?
- M-ar interesa un fular şi o căciulă! Să fie mai groase, că afară e iarnă!

Uşa se deschise din nou şi în magazin intră o a treia persoană. Lumea era uimită, iar vînzătoarea salută, pe un ton excesiv de politicos:

- Bună seara!
- Bună seara! Pac, pac, pac, am intrat să cumpăr ceva şi eu de sărbători pentru nepoţi!
- Ce v-ar interesa?
- Toate rafturile acelea! Daţi-mi tot ce se află pe ele!

Dialogurile de mai sus sînt imaginare. Ele au loc în magazinul de fani al Stelei. La cum alege conducerea din Ghencea să rezolve conflictul cu suporterii, închizîndu-le porţile, există pericolul ca, în timp, cei trei de mai sus să devină cei mai importanţi clienţi. Adică, unicii.