de Răzvan Prepeliță
“Bună, mamă! Mai trăiesc, da, sînt băiatul vostru! Mamăăăă, nu plînge, te rog. Nu am vrut! Adică am vrut, îmi pare rău! Ufff. Ce se aude acolo în spate? Tot rău se simte?! Da, cum să nu vreau să fiu lîngă voi? A văzut și el la tv ce am făcut?! Aoleu… Zi-i lui tati că nu am vrut. Îmi pare rău! Offf, mami, nu știu ce am avut în cap. Da, știu, nu, mamă, nu asta e educația, mamă, iară plîngi… Te rog, mamă! Nu închide! Alo! Alooo! Mamă, mai ești, mamăăăă!” Ton de ocupat. Receptorul cade din furcă. Bestia îşi măsoară paşii cu graţia unei balerine. Calcă încet, simte remuşcările cum se sparg sub tălpi.
A sărit gardul. A lovit ca un bezmetic, mișelește, de la spate, un fotbalist. Pentru ce? Poate Galamaz va veni vreodată să joace la Ploiești. Continue reading →
