EMIL, VOCEA FOTBALULUI

de Cristian Geambaşu

Despre un coleg. Şi un prieten. Prietenul nostru din spatele meciurilor. Tipul acela capabil să te facă să priveşti la cea mai stupidă partidă ca la o capodoperă. Cînd este el la microfon, Gloria Bistriţa cu Astra Ploieşti se metamorfozează în finala Champions League. E aceeaşi persoană care îi descoperă lui Bănel calităţi pe care nu le avea nici Roberto Carlos. Este Emil Grădinescu şi ne manipulează, domnilor! Ne obligă să descoperim frumosul acolo unde noi nu vedem decît armura mediocrităţii.

Îl ştiţi pe Emil, hai, trebuie să-l ştiţi! Deşi Emil nu e personaj monden, n-a bătut recordul sutei ca Usain Bolt, n-a marcat goluri decisive pentru naţionala României. Nu fumează trabuc, nu se dă cu Maybachul şi vorbeşte foarte puţin despre personajele cu pricina. Grădinescu nu e nimic din toate astea. E ceva mult mai greu. E comentatorul de profesie. Ce înseamnă să fii un bun comentator? Să spui lucruri importante fără să fii exaltat. Printre altele, să poţi transmite cu aceeaşi pasiune fotbal şi ping-pong. Lui Emil îi iese. Firesc, fără urlete, chiote, chiţăieli, gemete şi alte onomatopee din inventarul meseriei. Şi încă ceva mai reuşeşte domnul Grădinescu. A stabilit o relaţie solidă cu limba română într-un domeniu în care devii respectabil doar dacă eşti agramat. Altfel, Emil e rezistenţa blîndă în faţa mitocăniei şi a globalizării neamprostiei. Întîmplător, Emil a împlinit ieri 50 de ani. Egoişti, nu îi urăm nimic. Ne urăm nouă să petrecem şi următorii 50 de ani împreună cu el!