February 2009 ↓
February 18th, 2009 — Diverse
de Răzvan Prepeliţă
La ora două noaptea, telefonul din holul hotelului, unde e cazată Dinamo, sună.
- Hîc, alo, recepţia?
- Here is Room Service!
- Rom?! Hîc, dacă le amestec, iese tărăboi!
- Nu rom de la băutură! Room de la cameră!
- Hîc, sînt din camera 6666!
- 6666? Noi avem numărătoarea pînă la 66.
- Hîc! Aşa văd eu pe uşă!
- Spuneţi, vă rog!
- Hîc! Ciudat e hotelul ăsta al vostru!
- Ciudat?!
- Holul fuge, uşile se deplasează, scările se ondulează!
- Spuneţi cu ce vă putem ajuta!
- Nu găsesc camera unde e cazat masorul!
- Masorul?!
- Am sunat la toate uşile. Nimic! Hîc! Niculescu zice că e la dreapta, “Danciu” că e la stînga.
- O clipă! (şoapte) E unul care nu îşi găseşte masorul, cică! Vorbeşte tu un pic cu el, te rog!
- Hello! I will Redirect you!
- Red..? Cum? Hîc! Rednic? Îl cunosc! El face masaj?! Mă duc la el! Thank you!
- No, no, Sir! …(ton de ocupat)
February 15th, 2009 — Diverse
de Răzvan Prepeliţă
Vă avertizez, e scîrbos! Pentru că lîngă o flegmă nu putem aşeza prea multe adjective. Naomi Campbell a fost arestată pentru că a scuipat un poliţist, iar John Marquez e un tînăr care face închisoare pentru acelaşi gest. Pe viaţă! Se întîmplă în lumea civilizată, domnule Becali, cea pe care dumneavoastră credeaţi ca aţi ocolit-o, atunci cînd i-aţi spus lui Emanuel Terzian că nu îl bateţi pentru că vă poate da în judecată. Aşa că, aţi ales să îl împroşcaţi pe moderator, cu substanţe organice şi anorganice. Aţi adaptat ingineriile financiare la piaţa de scuipinol şi v-aţi folosit gura ca o portiţă de scăpare. Un fel de offshore folosit pentru a păcăli sistemul de impozit pe imagine, cel pe care aţi refuzat să îl mai plătiţi naivilor ce credeau că parfumurile scumpe exaltă şi altceva în afară de mireasma banilor din transferuri. Ce emană bun simţ.
E ciudat că un om care respingea aburul transpiraţiei îşi lasă descoperit propriul miros primitiv. Pentru că oricum ne-aţi fi păcălit pînă acum, mister Giovanni, nu ne puteţi convinge în nici un fel, că o flegmă are iz de Dolce&Gabbana.
February 10th, 2009 — Diverse
de Răzvan Prepeliţă
Într-un orăşel din Ungaria, un infractor îşi pregăteşte bagajul. Îşi deschide geaca şi începe să îşi aranjeze lucrurile în ea. Un cuţit, un pistol, un briceag de rezervă. Bîta nu mai încape. Sînt armele lui de o viaţă, indiferent de cei pe care îi agresează. Oameni obişnuiţi sau sportivi de performanţă.
În acelaşi orăşel, Marian îşi pregăteşte bagajul. Îşi deschide geanta sport şi începe să îşi aranjeze lucrurile în ea. Echipamentul de joc, maieul fosforescent de antrenament, un şampon, un prosop şi o minge de handbal. Sînt armele lui de o viaţă, indiferent de club. DOAR LUCRURI SIMPLE, pentru că iubirea lui faţă de handbal nu ar încape acolo. La 26 de ani, dragostea lui faţă de acest sport se înghesuie cu greu, în inimă, la auzul imnului.
Primul l-a omorît mişeleşte pe al doilea. Din nimic. Şirul e sec, pentru că înfloriturile se ofilesc în arşiţa dramelor. Nici încheierea nu se vrea o învăţătură de viaţă. De aceea finalul lipseşte. E aici doar speranţa că primul va plăti. Ca noi toţi, cei care sîntem de partea lui Marian. Români, unguri sau romi.
February 1st, 2009 — Diverse
de Răzvan Prepeliţă
Un articol dur despre agresorii oficialului oltean Vicenţiu Neagoe.
Ştirea e seacă, dură şi reală. În Bucureşti, în plină stradă, oficialul oltean Vicenţiu Neagoe a fost bătut de trei indivizi, din pricina faptului că telefonul său a sunat într-un mijloc de transport, pe melodia Craiovei. Ficţiunea începe de abia acum. Studiaţi următoarele ipoteze referitoare la cei 3 agresori:
1.În timp ce mergea cu autobuzul spre locul de muncă, un pasager aude imnul Craiovei răsunînd dintr-un telefon. La coborîre, se abate din drumul spre birou, îl urmăreşte pe individul cu aparatul telefonic şi după ce îşi lasă servieta pe trotuar, îl ia la bătaie pe oltean.
2.Un tată îşi duce băieţelul la şcoală cu autobuzul. Lîngă el, aude telefonul unui călător “O iubire alb-albastră”. Tatăl îşi roagă fiul să îl scuze, pentru că el va coborî să îl bată pe nenea cu telefonul.
3. Ziua în amiaza mare Chuck Norris se plimbă, hai-hui cu autobuzul. Cu auzul său ascuţit, detectează melodiile telefonului lui Vicenţiu Neagoe. Afară, îl ajunge din urmă pe oficialul oltean şi îi aplică ultima schemă de karate.
Toţi cei 3 bătăuşi, angajatul, tatăl şi Chuck Norris sînt ultraşi dinamovişti. Părăsim beletristica. În poveştile de mai sus, ceva nu se potriveşte. Poate, din cauză că primii doi bătăuşi au, pe rînd, o ocupaţie şi o responsabilitate. În filmele ori în bancurile despre el, ultimul e foarte posibil să meargă cu autobuzul, chiar şi să ţină cu Dinamo, dar rolul de derbedeu e incompatibil. Asta, dacă în timp ce îl cafteau pe oficialul oltean, vreunul dintre ultraşii agresori s-a crezut cel mai tare din parcare. Mereu cei mai tari au ocupaţii, au responsabilităţi şi sînt de partea legii.
