de Răzvan Prepeliţă
După legea Bosman sau legea Hagi, în fotbalul european ar trebui adoptată legea Rădoi. Ea ar urma să definească statutul unui jucător care este finul patronului de club.
Astfel, dacă un asemenea jucător este dorit de un club, emisarii ar trebui să primească binecuvîntarea patronului naş, pentru a-l urmări. Şi nu oricum, ci printr-o vizită oficială la palatul conducătorului sau la sediul acestuia, după caz. Etapele următoare, normale în desfăşurarea unui transfer, ca evoluţia din teren, forma fizică sau starea medicală pot fi sărite printr-un legămînt între conducerile celor două cluburi. După modelul frăţiei de cruce se va crea frăţia de gem, sau dulceaţă, acest pact constituind, de fapt, garanţia valorii.
Un alt punct important în noua lege ar fi “Împuternicirea Finului”, care va stabili rolul jucătorului în transferuri. Dorinţele fotbalistului nu se vor lua în calcul, iar dacă ele totuşi există, cel care le va traduce înţelesul, va fi însuşi patronul, prin intermediul unor declaraţii publice. De exemplu: “Îi dau 1 milion pe an şi nu mai pleacă nicăieri!”, va fi considerată traducerea frazei: “Îmi doresc să evoluez în străinătate!”.
Un alt alineat ar urma să fie interzicerea ascultării convorbirilor dintre finul fotbalist şi naşul patron. Cum în cadrul unor asemenea discuţii e foarte probabil să apară elemente secrete din aşezarea echipei în teren, ca folosirea cărămizilor pentru combaterea adversarilor, aceste telefoane vor fi considerate indicaţii tactice, iar urmărirea lor va fi strict interzisă.
Ultimul punct din această lege va fi şi cel mai important. Un astfel de jucător va avea în continuare dreptul să se antreneze normal, să joace de la foarte bine în sus, să marcheze şi să fie dorit de marile cluburi din străinătate. Prin asta, aceşti fotbalişti vor fi consideraţi egali cu ceilalţi colegi. Egalitate care, pentru jucătorii fini, constituie speranţa în carieră.
