November 2008 ↓

În această seară, cu începere de la ora 20:00, are loc Gala “Premiile Ioan Chirilă”, unde vor fi acordate cele mai rîvnite distincţii din domeniul presei sportive româneşti. Şi în acest an, Gazeta Sporturilor are reprezentanţi de seamă.

Iată cîştigătorii!

Fotoreporterul anului - Alex Nicodim (Gazeta Sporturilor )

Comentatorul TV al anului - Bogdan Cosmescu ( GSPTV )

Comentatorul radio al anului - Adrian Soare (Radio România Actualităţi)

Reporterul anului / Cel mai bun autor de reportaje - Andrei Nourescu (Pro Sport)

Editorialistul anului  - Maria Andrieş (Gazeta Sporturilor )

Cel mai bun ziarist - Cătălin Tolontan ( Gazeta Sporturilor )

Distincţia Sportivul anului a fost acordată Constantinei Diţă Tomescu, iar Talentul anului a fost desemnat Alex Enăşescu

Acestea au fost nominalizările!

Marele premiu / Cel mai bun ziarist

Alin Buzărin
Andrei Vochin
Cătălin Tolontan
Dan Filoti
Dan Udrea
Maria Andries
Radu Naum Continue reading →

de Răzvan Prepeliţă

Tu, Dayro, cînd vei ţîşni pe lîngă adversar, fără să ne întrebăm cît mai durează pînă te rostogoleşti? Dar tu, Lovin, cînd vei şuta la poartă din razii verticale şi nu din traversări de-a latul? Dar tu, Ovidiu Petre, cînd vei căpăta curajul să bagi piciorul la minge în careul advers? Cînd nu te vei mai fîstîci, doar cu responsabilitatea închiderii şi vei da o pasă filtrantă? Dar tu, Rădoi, cînd nu vei mai fi atît de nervos şi vei gîndi mai limpede la mijlocul terenului? Toţi ştim că, atunci cînd îl joci, fotbalul îţi întoarce zîmbete! Dar tu, Nicoliţă, cînd te vei aşeza mai bine în teren, evitînd să alergi la nesfîrşit? Cînd nu te vei mai ascunde doar în spatele efortului? Dar tu, Zapata, cînd vei lăsa la o parte doar norocul şi vei lua de hăţuri şi chestia aia lipicioasă, priza la minge. Cînd plasamentul şi ieşirile pe centrări se vor adăuga plonjoanelor? Dar tu Szekely, cînd vei face primul un-doi, cînd vei ridica privirea spre colegii din careu, cînd vei evita să tragi spre poartă şi vei trage, la poartă? Dar tu, Golanski, cînd vei lăsa de la tine în tachinările cu adversarii pentru binele echipei? Dar tu, Stancu, cînd nu vei mai fi atît de posomorît încît preluările să te deranjeze, şuturile să te deranjeze, driblingurile să te deranjeze, fotbalul să te deranjeze?

Sînt întrebări pe care, din păcate, voi şi alţi jucători actuali ai Stelei le-aţi evitat mereu! La ele au răspuns mereu alţii, printre ei numărîndu-se şi idolii voştri, ca Hagi ori Lăcătuş. Amîndoi cu demisia. Măcar pentru Dorinel răspundeţi! Aveţi 180 de minute la dispoziţie.

de Răzvan Prepeliţă

În autocarul lui Dinamo, liniştea e tulburată de un telefon care sună: “Tîp, tîp, tîp…!”. În autocar, stupoare. Unul dintre şefii dinamovişti întreabă:
- Al cui e telefonul?
Nici un răspuns.
După 1 minut, se aude din nou acelaşi sunet: “Tîp, tîp, tîp…!”.
- Mă omorîţi, băieţi! Dacă îl prind pe cel cu telefonul, nu ştiu ce se întîmplă!
Jucătorii ridică miraţi din umeri. Se lasă o linişte apăsătoare. După numai cîteva clipe, se aude din nou: “Tîp, tîp, tîp…!”.
Se dă ordin şoferului să oprească autocarul.
- Toată lumea jos! Telefoanele la control! Aşa ceva nu se poate!
Autocarul se opreşte, fotbaliştii sînt coborîţi pentru percheziţie. Toate aparatele sînt adunate la grămadă. Fiecare jucător este sunat. Nici un rezultat. Toate melodiile erau cu şi despre Dinamo. Lumea se suie înapoi şi autocarul îşi continuă drumul.
După cîteva minute, un alt telefon sună: “Fie vreme bună, fie vreme rea…”.
- Alo, Cristi? Torje sînt! Uite, sînt la lotul naţional şi nu îmi găsesc telefonul! Să te uiţi, te rog, un pic printre scaunele din autocar. Poate l-am scăpat pe acolo.

de Răzvan Prepeliţă

Din acel loc, Butoiaşul atomic ar fi început o cursă solitară năucitoare, boemul Cruyff i-ar fi ridiculizat pe cei 2 fundaşi adverşi, marele Pele ar fi tîşnit spre careul ce l-a făcut celebru, Zidane ar fi continuat elegant un-doi-ul, fenomenul Ronaldo ar fi accelerat pe bicicletă cu toată echipa Columbiei în spate, iar chirurgul Del Piero ar fi trebuit să mai înainteze, pîna la poziţia ideală, de unde să aplice lovitura decisivă. Probabil, aşa ar fi judecat faza aceea, în locul lui, unii dintre cei mai mari fotbalişti ai tuturor timpurilor. Poate că, pentru jucatorii freestyle, în frunte cu Messi, Ronaldinho sau Cristiano, ar fi fost floare la ureche să ajunga din acea zonă, cu tot cu minge, între buturile columbiene, ameţindu-ne cu morişca lor de driblinguri.

Însă, nimeni nu ar fi şutat direct la poartă. Premeditat?, nimeni! Dar geniul lui Hagi a tras! Din stîngul lui şi pîna la redarea cu slow motion, din spatele plasei, cu acea minge înţepenită în aer, e traseul unei generaţii. E povestea unor băieţi, cărora nu le era frică să-şi asume responsabilitaţi, cărora nu le era teama să ne ceară să avem încredere în ei, indiferent de adversar. Poate şi de asta, i-am numit “de aur”.

de Răzvan Prepeliţă

Cînd Dică a plecat de la Steaua, exulta mai ceva decît un supravieţuitor de pe Titanic. După o călătorie printre aisbergurile negocierilor, barca de salvare a acostat tocmai pe plajele Siciliei. Aici soarele puternic şi nisipul auriu i-au redat pofta de viaţă. Ca fotbalist, părea că se născuse a doua oară. Uralele localnicilor înlocuiseră huiduielile de pe puntea Stelei. Cu cîteva jonglerii, tribul l-a adoptat îndată. Şi nu făcuse nimic special, încă! Lumea, nu că nu se mai se mai plîngea că nu aleargă, dar se plîngea că nu stă la poze, cu tot litoralul. Cu valurile la picioare, îmbrăcat cu bermude largi, cu coroniţa la gît şi paiul de limonadă între dinţi, Dică devenise cel mai iubit dintre sicilieni. A scris cîteva mesaje într-o sticlă, în care le spunea celor de acasă că e bine-sănătos, că Raiul există şi că pe acasă se întoarce doar cu plic de convocare.

Timpul a trecut şi pe micuţa insulă a venit ziua recoltei. Ora meciurilor! Ora adevărului! Sprinturi, dăruire, adică material la greu, cam asta se cerea fotbaliştilor locali, deveniţi între timp adevărate furnici la antrenamente. “Talentul va fi de ajuns!” şi-a zis greierele, convins că iarna nu are cum să vină pe meleagurile din sud. “Trebuie să marchez, dar ca să marchez trebuie să joc! Ca să joc trebuie să mă antrenez bine! Că să mă antrenez bine, trebuie să alerg! Hm! Să alerg?”. Amintirile din cabina strîmtă a postului de mijlocaş la Steaua, îi stîrniseră deja dorul de casă. Cît putea să alerge în cabina aia? Nicidecum, o plajă întreagă, ca aici! Şi asta doar că să fie titular, dar să mai şi înscrie. Aşa că eroul nostru s-a apucat de construit o plută, lustruită cu regrete. După un concediu la mediteraneană, venise momentul să naufragieze din nou! Acum, singur pe plajă, în bătaia brizei, aşteaptă seară de seară sticluţa cu mesajul Stelei. Măcar de ar fi ”Haide Dică!” şi nu “Du-te Dică”, cum îi şoptesc amintirile.

de Răzvan Prepeliţă
Nu demult
Limuzina porneşte prin baia de mulţime. Palmele suporterilor mîngîie geamurile maşinii. Lîngă şofer, pe scaunul din dreapta, un domn cu accent arăbesc vorbeşte la telefon, în timp ce salută zîmbitor valul de oameni.
- Ai avut dreptate, George! Cîntecul face toţi banii din lume! Stai să deschid, să auzi ce frumos cîntă!
Geamul fumuriu coboară şi zeci de mîini năvălesc. Ecoul glasurilor răguşite răsună în tot cartierul: “Sîntem peste tot acasă…”.

Azi
Limuzina se strecoară în traficul infernal. La radioul din maşina, DJ-ul anunţă: “Cum v-am promis, dragi ascultători, urmează imnul Rapidului…”. Volumul e dat mai tare. Pe bancheta din spate, bărbatul cu accent arăbesc explică de zor la telefon.
- George, am bagat 8 milioane! Da, George, te înţeleg, dar şi tu înţelege la mine!
Nervos, se opreşte din vorbit şi îi strigă şoferului ce fredonează pe ritmurile imnului:
- Dă-l mai încet sau închide-l! Eu vorbesc de afaceri la telefon şi ţie îţi arde de muzică?