de Răzvan Prepeliţă
“Alo, alo! E cineva? Aloo! Răspundeţi!”.
Deschise uşa iar în faţă i se dezvălui un vestiar gol. Băncuţele, umeraşele toate erau goale. Împinse uşiţa unuia din dulapurile din faţă: doar un gol acompaniat de scârţâitul în surdină al balamalei. Nici un echipament, doar praf. Mirat ieşi pe hol şi se îndreptă spre teren. Iarba proaspătă mirosind a primăvară era neatinsă şi nici urmă de jucători, antrenori sau suporteri. Undeva la oficială se vedea bannerul spălat de ploi al sponsorului iar acum doar şuiera la adierile vântului, amintind de glasul galeriei. Nervos, luă telefonul şi formă numărul unui jucător. Îi răspunse căsuţa vocală. Formă alt număr. La fel. Altul şi altul. Aceeaşi voce înregistrată îl întâmpina sec de fiecare dată. “Aşa ceva nu se poate, chiar nimeni? Nu tu antrenor, nu tu jucători, nu tu paznici, nimeni?”, se întrebă retoric. În cele din urmă formă numărul directorului executiv: “Alo, unde e toată lumea?, doar azi aveam antrenament. Era reunirea lotului. Avem o cupă europeană de prins!”.
Surprins, Chivorchian îi răspunse de la celălalt capăt al firului: “Care lot? Care lume?, doar nu ai vândut tot?, nu a mai rămas nimic!”.


