December 2007 ↓

Trăim sub ameninţarea clasamentului UEFA, dar întrebarea corectă şi simplă este … Trăim?

De câţiva ani ne facem calcule ireale: “Cu câte echipe vom merge la anul în cupele euopene?”, sau “Câte echipe vom avea în Liga Campionilor?”

Fotbalul românesc, ca afacere merge foarte prost, iar cine spune că acest sport reflectă evoluţia societăţii noastre se înşeală amarnic.

Românii sunt pe calea cea bună. Au învăţat să respecte munca şi să fie productivi. Oamenii de afaceri români dau dovadă de fler şi curaj, astfel încât o bună parte din firmele româneşti încep să capete o dimensiune europeană. Din păcate afaceriştii care s-au implicat în fotbal nu dau dovadă de aceeaşi inspiraţie, cu toate că şi sportul trebuie gândit ca un business.

Înainte de a ne pune întrebări existenţiale despre câte echipe româneşti vor invada Europa, ar trebui să ne suflecăm mânecile şi să facem ceva curăţenie la noi în ogradă.

Pentru a putea face performanţe este necesar să ai o infrastructură decentă. Astfel vei avea garanţia că publicul va fi tot timpul lângă tine, iar bugetul va fi asigurat în fiecare sezon.

De fiecare dată ne comparăm cu echipele din Vest la capitolul buget, dar omitem să ne raportăm la capitolul stadion … sau abonaţi … ca să fiu mai scurt.

Este indecent să visezi la un buget de 10 milioane euro, când tu nu ai decât maximum 3.000 de spectatori la fiecare meci. Şi nu poţi pretinde mai mult, când nu eşti în stare să asiguri un minimum de confort. Câte toalete amenajate la mia de locuri există pe arenele din România?

Mulţumesc de răspuns.

De aici se pleacă atunci când vrei să organizezi o activitate sportivă. Publicul este din ce în ce mai educat şi pretenţios. Vrea scaune acoperite, curăţenie, un loc unde să poată servi ceva de mâncare sau de băut şi … nu în ultimul rând siguranţă.

Cine oferă astfel de condiţii? Din nou … mulţumesc pentru răspuns.

Vă dau următorul model … ca să fie totul cât mai sugestiv. Să ne imaginăm că fotbalul românesc este un individ care doreşte să acceadă într-un grup pretenţios. Individul nu este prost, are potenţial intelectual, însă este îmbrăcat cam sărăcăcios, deoarece nu prea are bani. Din ce resurse are, cu chiu cu vai şi-ar putea cumpăra un costum mai de Doamne ajută, însă nu o face şi totuşi speră să intre în grupul dorit … aşa, mai cu mila lui Dumnezeu. Până la urmă reuşeşte! Acum face parte din grup. Chiar primeşte ceva bani de la noii săi amici, însă în loc să-şi cumpere haine bune şi să caute să-şi întărească poziţia, ce face el? Dă banii pe mâncare şi băutură. Ce spuneţi de omul nostru? Credeţi că va fi dat afară până la urmă din grup?

Ăştia suntem noi … preocupaţi de clasamente şi statistici şi mai puţin de lucrul bine făcut. “Aoleu, ne depăşesc ruşii şi portughezii în clasamentul UEFA!” Şi ce dacă. O merităm?

Bine că UEFA nu face un clasament al ţărilor luând drept criteriu numărul de locuri de parcare la stadion, sau numărul e scaune acoperite … că nu apucăm nici primul tur preliminar în defuncta Cupa Cupelor.

Cine îi trezeşte la realitate pe Borcică, Gigică, Georgică, Marinică şi alţi caraghioşi care se cred “oameni de fotbal”. Am putea să o facem noi. Hai să mergem pe stadioane doar când avem tot confortul necesar.

de Razvan Prepelita
 
Pe vremuri, cel mai bine, un meci se vedea din peluză. Pelicula încurajărilor îşi păstra intactă bulina fair-play-ului. Tonul viu al masei de oameni, era impregnat de voi, puştii de atunci. Voi, care singuri sau ţinuţi de mâini, descopereaţi, cocoţaţi pe umerii tribunei, idolii care acum vă şantajează inimile. Primul meci din viaţa voastră, prima aventură. Ratări imense, sau goluri fabuloase şi deja microbul îşi negocia liniştit chiria cu sufletul. Euforia din jur, de nepriceput la început, vă era acum injectată trăire cu trăire. Apoi, se auzea întrebarea necunoscutului de pe stradă: “Cât s-a terminat?”.Ştiai. Răguşitul te trăda, cântasei, aplaudasei, fusesei acolo şi ei,…ei nici măcar nu câştigaseră. Patima, care naşte spectacolul, se afla pe veci la tine, bine păzită de orgoliu. Erai suporter. Măzgălit pe faţă, cu hainele umezite de ploaia mocănească, cu şapca decolorată de soare, picioarele bocnă şi mâinile amorţite de pumnii strânşi, cu respiraţia încă în ritm de oftaturi, povesteai minutul fatidic. Călătoria de la stadion era o veşnicie pentru ochii răvăşiţi de oboseală, somnul te trăda în tren, autobuz, ori chiar la volan. Şi treceai peste. Alteori, desenai cu mâna pe geamurile aburite de înghesuială, scorul victoriei. Şi deodată, brusc nu se mai vedea nimic. Printre gaze lacrimogene, scaune topite de incendii, torţe si pumni ce înlocuiesc oxigenul, nu reuşeai să înţelegi, cine îţi fură privilegiul susţinerii curate? Puştiul e tot acolo, suit de astă dată pe umerii tăi şi priveşte nedumerit. Îmbrăcat în tricoul cu 2 numere mai mari, te strânge speriat de mână şi pleacă debusolat la izbândă. Tăcut, pare că te întreabă, “cum e să fi suporter adevărat?”, o întrebare, la care eşti nevoit, a câta oară?, să îţi amâni povestea.

Răzvan Prepeliţă este unul dintre cititorii care corespondează cu Gazeta prin mail. A fost desemnat în 2006 “Talentul anului”, la cea de-a doua ediţie a Premiilor Ioan Chirilă.
 

Nu ştiu ce maestru bucătar ar fi reuşit, ceea ce au gătit sorţii urnelor la Lucerna. Preparatele sunt simple, ingredientele sunt remarcabile. Henry, acidul de inspiraţie ce împinge dopul şampaniei franceze, laolaltă cu Seedorf, al cărui travaliu se aseamănă cu o roată imensă de caşcaval olandez, cu Inzaghi, sosul original al unei pizze italieneşti şi cu Mutu reţeta secretă a sărmăluţelor româneşti. Unii i-au spus, grupa morţii. Eu i-aş spune ospăţul vieţii! Să agităm furculiţele, să lovim farfuriile, într-un sincron care să aibă ca rezultat, clinchetul ce trădează foamea de glorie. Nu căutam de atâta timp masa bogaţilor? Acum iată-ne! Suntem de partea caldă a vitrinei. Paltoanele de puncte care ne-au adus aici, sunt acum pe cuierul palmaresului, avem doar un papion elegant de ambiţie. Piţurcă trebuie doar să-l aranjeze, cum ştie el mai bine. Restul e pofta noastră de joc, care vine jucând cu sufletul!

Răzvan Prepeliţă este unul dintre cititorii care corespondează cu Gazeta prin mail. A fost desemnat în 2006 “Talentul anului”, la cea de-a doua ediţie a Premiilor Ioan Chirilă.