de Răzvan Prepeliţă

1988. Curtea uzinei de ceramică. Schimbul 1 tocmai a terminat tura. Nea Mircea traversează agale curtea întreprinderii cărînd cu grijă o plasă. Se mai opreşte, îşi trage răsuflarea, apoi apucă din nou
de mînerul plasei şi îşi continuă drumul. La fiecare salut, tresare: “Nu cumva l-au descoperit?!”.
Mai are o zi pînă la pensie şi e prima dată cînd face aşa ceva.

– Să trăieşti, nea Mircea! Dar ce cari în plasa aia?
– Ia vezi-ţi de treaba ta, măi Costică! , îi răspunde, după care se opreşte nedumerit.

“Mai bine mă întorc!”, îşi spune în gînd. Şansele să îl controleze la poarta uzinei sînt destul de mici. Toată uzina îl cunoaşte pe cel mai înfocat suporter stelist. “Dar dacă?”. A muncit prea mult la vaza, la
mingea sau la scrumiera din ceramică. Pe toate a pus sigla Stelei şi acestea reprezintă cadoul lui după o viaţă de muncă. Dar nu a avut curaj să spună nimănui. Dacă va fi prins şi colegii nu vor înţelege?! Poate vor chema Miliţia. Mai bine ar fi
vorbit cu tovarăşul director. Mai bine, nu. Directorul e dinamovist.

– Hai, suie sus, Mirceo!, se aude din Dacia care taman a oprit lîngă el.
Nea Mircea tremură tot. E chiar Costel, directorul.
– Ce ai înmărmurit, nea Mircea? Hai, suie sus, te duc acasă! Haide, că de mîine scapi de mine. Eşti la pensie!
– Eu, tovarăşe! Eu nu…
– Nu accept refuzuri! Suie sus! Aaa, şi plasa aia din mîna ta pune-o în portbagaj! Dar cu grijă mare! Să nu cumva să spargi vazele cu Dinamo, din plasa
mea.

de Răzvan Prepeliţă

“În redacţie sună telefonul.
- Nea Ovidiu, am o ştire de senzaţie!
- Spune, Vanea!
- Hagi a fost prins dopat!
- Nu pot să cred! Iar?
- Eram cu el la lansarea colecţiei de haine “Regele” cînd s-a aflat!
- Asta e o bombă de presă! Iară schimbăm prima pagină.
- Da, neapărat! Aia că a fost surprins într-un club de noapte înaintea unui meci al echipei naţionalei, eu zic, să o dăm mîine.
- Hm, din păcate trebuie să renunţăm şi la reportajul cu el la coafor! Nu avem spaţiu.”

Hohote în sală.

“- Ce poză punem, nea Ovidiu, pe prima pagină?
- Ce zici de cea în care pozează cu ultimul tatuaj.
- Perfect!”

Cortina cade. Piesa de teatru se încheie în aplauze frenetice. Actorii fac reverenţe. Comedia s-a jucat.

Cei care au vazut golurile lui şi mîna sa pe inimă în timpul imnului au înţeles.  De nervi, facem şi noi haz de necaz. Glume proaste. Ne imaginăm idolii în postura unora care formează “naţionala” de azi. Atît ne-a mai rămas. De cîte ori să mai scriem despre golurile lui? De cîte ori să mai înfigem cuţitul în rană? Copiii noştri nu îl vor mai vedea jucînd decît pe DVD-uri.

La mulţi ani, decarule!

de Răzvan Prepeliţă

Aho, aho, suporteri şi simpatizanţi
Staţi puţin şi nu-vă întristaţi
Lîngă Meme v-alăturaţi
Şi cuvîntul lui îl ascultaţi:

A plecat după un an
Bădica Dan
Şi-a încălecat
Spre un alt campionat

Cu avionul s-a ridicat,
Că s-aleagă-un loc curat
Fără arbitraje de discutat.
Fără reciprocităţi de dat,

El doar a căutat
Ce Liga I nu i-a dat
Terenuri netede de jucat
În lungiş
Ca să nu sară mingea de-a curmeziş

Voi suporteri albăstrei
Cu palmaresul pînă mai ieri dalbei,
Acum campioni ai României.
Mînaţi flăcăi: hăi, hăi!

Ziua toată Petrescu a lucrat,
Mentalitatea neagră a răsturnat
Şi printre fotbalişti a semănat
Suflu nou, fără şpriţ şi bară,
Campioni să răsară.

Şi cînd lucrul a sfîrşit
Iată, melodia Champions League s-a auzit,
O echipă mare pe pămînt
Liverpool va veni în cîmp

Campionatul l-a răcorit
Si performanţa a-ncolţit
Nu e lună sau săptamînă
Să nu fi fost bătaie pe a lui semnătură

Însă el se duse ca să vadă
De i-a dat fotbalul o dovadă
Tocmai la răsărit
Unde provocarea cică s-a dovedit
Pregătire pentru Premiere League
Mînaţi flăcăi: hăi, hăi!

de Răzvan Prepeliţă

“Şefu’, vrei un bilet? Îl dau ieftin!”. În fotbal, negustorii de bilete sînt profeţii spectacolului.

A vorbi, în ultimul timp, despre speculă în Liga I e ca şi cum ai povesti despre OZN-uri, la cîte scaune goale rămîn meci de meci. Sîmbătă seară, la porţile Giuleştiului, biletele frigeau în palmele dornice să aplaude fotbal. Nişte palme sătule să îşi astupe urechile de zgomotul scandalurilor şi să îşi acopere ochii, refuzînd să mai privească circul conducătorilor de club. Şi au aplaudat! Pentru că au lipsit cadrele cu tribuna oficială, în schimb, au abundat reluările cu voleurile, centrările, şuturile şi golurile într-un meci cum demult nu am mai avut parte.

Călătorii trenurilor întîrziate ce opresc la semafoarele de lîngă arena din Grant s-au considerat privilegiaţi pentru că au fost martorii erupţiei vulcanului vişiniu ce îşi înalţă lava în atmosfera de meci mare. Rapid - Braşov e dovada că fotbalul încă e iubit în România. Că pasiunea tribunei nu a rămas doar o figură de stil folosită în poveştile despre meciurile de odinioară, depănate de nostalgia suporterilor. “Ultimul bilet! Ultimul bilet!”. Ce dor ne-a fost de şoaptele acestea …

de Răzvan Prepeliţă

Ziariştii scoţieni nu au dreptate atunci cînd declară că Bucureştiul e un oraş plictisitor. Muzeul Promisiunilor, în care puteţi asculta cele mai somptuase promisiuni ale politicienilor, de la străzi suspendate, la întâlniri în Piaţa Victoriei, e o atracţie care prinde în rîndul turiştilor.

Bucureştiul e oraşul în care la terminarea unui meci de Champions League nu se produce aglomeraţie ca în oraşele europene. Lumea care mai merge la meciuri încape într-un singur tramvai şi parcarea cu cinci locuri e suficientă. Desemenenea, e arhicunoscută tradiţia sportului cu motor în Bucureşti. E singurul oraş din lume pentru care constructorii de automobile vor fabrica maşina cu o singură treaptă de viteză: a I-a. Bucureştiul e fermecător cu parcurile sale care sînt pline ochi în fiecare zi a săptămînii. Sînt acolo muncitori, macarale, plăci de beton, toţi se bucură de ultimele clipe de viaţă ale colţului de natură înainte să fie transformat în tun imobiliar. Bucureştiul e oraşul afacerilor, în care fiecare negustor are o şansă de a prospera. Spre exemplu, e unicul oraş în care zece supermarketuri diferite, aşezate unul lîngă celelălt, nu ar da faliment. Bucureştiul e paradisul bicicliştilor. Aici există semne speciale de circulaţie pentru cei pe două roţi, cum ar fi copacii sau stîlpii din mijlocul pistelor de bicilete improvizate pe trotuare.

Bucureştiul a fost declarat cel mai primitor oraş din lume. E oraşul în care, în caz de urgenţă, un avion poate ateriza pe un stadion, pentru că nu riscă să rănească pe nimeni. Pentru că e pustiu. Pentru că în ţara asta sport se mai face doar pe calculator.

Aşa că, dragi scoţieni, dacă nu vă place Bucureştiul, e pentru că nu îl cunoaşteţi. Iar dacă tuşiţi sau strănutaţi, nu e pentru că vă pomenim. E pentru că un lucru din inima acestui oraş v-a intrat tocmai în adîncul pieptului. E chiar simbolul lui. E praful.

de Răzvan Prepeliţă

- Alo! Domnul Mircea Lucescu? De la primăria Hunedoara vă deranjăm.
- Spuneţi!
- Dorim să vă facem cetăţean de onoare al oraşului!
- Mulţumesc, ce surpriză! Sînt măgulit!
- Dacă nu puteţi accepta, vă înţelegem! Însă primăria s-a gîndit la dumneavoastră. Primăria şi partidul! A fost idee mea!
- (din fundal, strigăte) Ba a noastră!
- Ce să spun? Mă bucur nespus!
- Dacă nu puteţi ajunge la ceremonia cu artificii şi şampanie, o lăsăm pe altă dată!
- Sper să ajung!
- O clipă, că nu am înţeles. Veniţi?!
- Da!
- (şoapte) V-am zis că poate chiar crede! Care e planul acum?
- Alo?! Cine e la telefon?
- O secundă, domnule Mircea Lucescu! Ne-aţi surprins un pic!
- Cu ce?
- Păi, sînteţi de acord! Noi credeam că nu o să acceptaţi! Ştiţi, e campanie…Noi nu realizăm. Doar propunem!