Epic înseamnă poveste. Naraţiune. Epica e adaptarea feminină a poveştii. Adevărat, fiindcă vocea ei predomină şi te urmăreşte. După dicţionar, epica este povestea unor fapte, a unor sentimente sau idei. Epica noastră povesteşte despre regăsirea drumului spre muzică. Drumul lor în universul notelor, aventura pe autostrada aceasta din ce în ce mai aglomerată şi mai zgomotoasă. Drumul lor început cu vreo 7 ani în urmă, asemănător cu al celorlalţi la prima vedere, dar schimbat în marile intersecţii ale opţiunilor, drumul lor personalizat de vocea ei, a Simonei Simons, fata care s-a apucat de muzică ispitită de vocea Tarjei. Ei, hai, chiar credeţi că o să vă explic cine-i Tarja, unde a jucat ea şi de ce s-a transferat? Sau că o să cad în dulcea capcană a comparaţiilor? Era mai bună Tarja sau a ajuns Simone să o depăşească?

Epica, adică povestea. Epica, trupa olandeză de… metal simfonic?, rock progresiv?, gothic?, doom?, ce bine că nu-i putem băga într-o căsuţă, ei sînt de toate, dar nu un ghiveci, nu, asta nu! Epica, aşadar, la al patrulea album de studio, “Design your universe”, lansat în octombrie 2009, deci acum cîteva luni, o lucrare solidă, curajoasă, originală, puternică, sensibilă. E prea mult? Vi se par prea multe adjective la un loc pentru nişte băieţi cu plete şi o fată cu ochi foarte albaştri şi o voce mezzosoprană foarte aşa şi pe dincolo? Posibil, dar nu vă consumaţi umorile şi umorul înainte să ascultaţi piesele. Pe rînd, una cîte una. Resign to Surrender, Unleashead, Martyr of the Free World, Semblance of Liberty.

Totul sună natural, are un rost. Un ritm interior veritabil. E o po-ves-te. Una care creşte în intensitate, te loveşte şi apoi te ia în braţe. Simone îşi modulează vocea, instrumentele se aud nu doar ca o fabrică de produs gălăgie, corurile dau tuşe distincte atmosferei cînd gotice, cînd bucolice. “Tides of Time” şi “White Waters” sînt două bijuterii montate pe o armură. Şi două acte de curaj. Curajul de a nu interzice farmecul romantismului doar pentru că talibanii metalului greu te vor crede terminat. Rătăcit pe drumul fără întoarcere al muzicii de bîlci. Nu e cazul lor, frumuseţea nesofisticată a unei melodii inspirate nu trebuie confundată niciodată cu şlagărul de muzică uşoară. Iar prolixul nu e simbolul valorii decît pentru snobii care ciulesc urechea la orice cacofonie pe note.

“Design your Universe” e o operă de calitate. Include munca unor oameni care au reuşit să progreseze. Dar valoarea albumului pe care Epica ni-l dăruieşte vine mai ales din mesajul inclus printre note şi trilurile Simonei. E un mesaj către nostalgici, care stau la căpătîiul monştrilor sacri fosilizaţi de timp, deplîngînd moartea muzicii. Ei, hai, nu vă aşteaptă doar nişte tipi care grohăie prin peşteri!

ASCULTĂ AICI:

EPICA - Unleashed

Epica - White Waters

George Copos trebuia cenzurat? Mergea mai bine o emisiune despre fotbalul juvenil?

Călătorie la ceas de noapte cu taxiul prin Bucureşti. Omul de la volan zice cumva neutru: “Probabil că v-aţi apucat de meseria asta din pasiune”. Confirm. Nu mai adaug că o continui din acelaşi motiv. Tocmai se încheiase încă o emisiune cu Gigi Becali. Pentru a face pe plac unei anumite categorii de cititori, aici ar fi trebuit să spun că rîsul clinic al patronului stelist m-a urmărit toată seara. Nu pretind asta, deşi, ca orice persoană obişnuită, particip cu o strîngere de inimă la astfel de reprezentaţii.

Totul e, de fapt, foarte simplu. Intri în studio, te cablezi, te aduni, asculţi, spui ce gîndeşti, rosteşti întrebările pe care crezi că le-ar pune şi telespectatorii. Dialogul merge aşa şi aşa. Comunicarea cu omul de fotbal e complicată. Preşedinţii şi patronii te tratează cu condescendenţa cuvenită amploiaţilor, fotbaliştii te întreabă dacă ai văzut meciul la televizor sau pe stadion, dacă ai jucat fotbal pe undeva, nu de alta, dar altfel nu poţi să te exprimi în cunoştinţă de cauză. Marica e supărat că l-ai desfiinţat după meciul cu Israelul, Giovani ţine să-ţi demonstreze că Răzvan e un antrenor mediocru, Iancu vrea să te convingă că pe Sabău îl apucă pensia la Poli, Gigi dezbate identitatea sexuală a lui Mihai Stoica, bătrîneţea lui Petre Marin, eternitatea lui Stoichiţă. Apoi, Marica se calmează şi începe să explice de ce nu poate da randament, deci se vorbeşte despre fotbal, nea Imi observă şubrezenia apărării steliste de undeva de dincolo de munţi, iar fotbal, Jackie Ionescu vorbeşte cu farmec şi despre o pasă de trei metri, iar şi iar fotbal. Mircea Sandu te ceartă pentru derapajele din fotbal, Mitică Dragomir îşi povesteşte insomniile provocate de o afecţiune care uneşte într-un mod straniu Bălceştiul natal şi familia Hohenzollern. Altceva.

Aşa arată lumea reală. Lumea televiziunilor sportive din România. Lumea tuturor televiziunilor. Fotbalul jucat se sufocă de multe ori în isteria fotbalului vorbit. La fel se petrece şi la emisiunile politice, numai că în cazul lor nimeni nu întreabă ipocrit de ce sînt mediatizaţi Vanghelie, Mazăre, Mitrea. Hrebenciuc şi nu Rebengiuc. În lumea reală George Copos vine în goana mare în studioul GSP TV, în premieră mondială, doamnelor şi domnilor, el însuşi în carne şi oase!, să-şi apere nevoile, sărăcia şi transferul lui Varga şi Bălan ascuns prin cotloanele regulamentului. Tot în lumea reală, Mitică Dragomir se antepronunţă, fiindcă prin finul Chivorchian e mai apropiat de Marian Iancu decît de plăcintele evazioniste ale lui nea George. Grădinescu şi-a pus ochelarii, încercînd să desluşească adevărul din actele patronului din Grant. O întreprindere riscantă.

Lumea reală. Un univers contradictoriu. Freelancerii, nişte semeni cu nas fin, stomac sensibil şi cîteva lecturi la curs intensiv, au ales să ocolească zonele mai poluate. Ei, împreună cu adepţii integrării în turnul de fildeş. E dreptul lor să urmărească TVR Cultural şi să bea apă plată. Noi, ceilalţi, ne facem meseria, mai bine sau mai rău. Ştim cînd ne murdărim, nu ne place, de aceea folosim duşul cu apă fierbinte. Şi ne gîndim că fotbalul cu agenţi poluanţi e mai rău decît fotbalul abandonat.

Curăţenia la Dinamo a început din interiorul vestiarului. Cam tîrziu, dar a început

Atunci cînd N’Doye protestează cu pantalonii în vine împotriva invaziei paparazzilor în viaţa privată, Paula Ungureanu mai are vreo două-trei ore de somn. La el urmează mahmureala ramadanică şi pozele din Cancan sau Click, la ea primul antrenament al zilei. N’Doye e fotbalist la Dinamo, Paula Ungureanu e handbalistă la Oltchim şi la naţionala României. Fotbalistul N’Doye s-a transferat de la Vaslui la Dinamo, pentru că văcuţele cu ugerul plin de lapte ale domnului Porumboiu sînt mai puţin interesante decît blondele tunate din Capitală. Handbalista Paula Ungureanu şi-a cîştigat greu dreptul de a apăra poarta naţionalei, fiindcă predecesoarea se numea Luminiţa Huţupan. Nimeni nu avea curajul de a înlocui ceva foarte bun cu altceva foarte bun, dar cu nişte ani în minus.

Gata cu antiteza! Ăsta e un procedeu literar pe care copiii îl învaţă la limba română în şcoala generală. Binele de o parte, răul de cealaltă. Alb-negru, drept-nedrept. Despre N’Doye şi Paula Ungureanu se poate scrie în antiteză. E uşor. E la îndemînă. Şi prinde. Dar despre Adrian Cristea cum se poate scrie? Despre cel supranumit (sau poreclit?) Prinţul ce poţi spune? Pe el cu ce să îl pui în antiteză, cu mingea, cu terenul, cu fanioanele de la colţurile terenului? Nu merge, fiindcă omul vrea să fie lăsat în pace. De şefi, de coechipieri, de ziarişti, de suporteri. Cristea cel Indolent - e şi aceasta o variantă de titlu aristocratic - doreşte să nu fie deranjat. Nu îi plac provocările, situaţiile limită, situaţiile de gol. De-aia le şi ratează. Pentru Adrian Cristea cuvinte ca dăruire, sacrificiu, solidaritate, răspundere, responsabilitate, maturitate nu înseamnă nimic. Sînt nişte abstracţiuni de ocolit ca adversarii. Vorbe goale de conţinut. Nu goluri, din acelea marchează fotbaliştii, în timp ce prinţii mîngîie mingea pe la mijlocul terenului.

Revolta din vestiarul dinamovist e naturală. Supărarea lui Marius Niculae sau a lui Florin Bratu valorează mai mult decît toate privaţiunile de libertate prin cantonament impuse cînd şi cînd de conducere. Colectivul, ha, ce cuvînt perimat!, hai să o numim echipa, are uneori forţa de a elimina corpurile străine. Nişte oameni muncesc împreună, iar la un moment dat se simt trădaţi de unul dintre ei. Ei, cei cu sînge roşu, nu îl mai vor alături pe cel cu albastru nu în hemoglobină, ci doar în cerul gurii. Şi îl resping. Conducerea e obligată să ia act de voinţa jucătorilor. A, într-o lume ideală şi într-o instituţie serioasă, curăţenia e urmarea respectării regulilor, constrîngerilor, recompenselor. În lumea reală, fumurile de la tribuna oficială ajung la capetele lui N’Doye şi Adrian Cristea, care pricep că şmecheria e monedă de schimb. Păi, fată, ce farmec are unul ca Andrei Cristea, care îşi vede de treaba lui, nouă ne plac ăştia macho, băieţi răi, ham, ham, nu papă-lapte care se antrenează şi adorm ca pruncii pe la 10 seara!