Atunci cînd N’Doye protestează cu pantalonii în vine împotriva invaziei paparazzilor în viaţa privată, Paula Ungureanu mai are vreo două-trei ore de somn. La el urmează mahmureala ramadanică şi pozele din Cancan sau Click, la ea primul antrenament al zilei. N’Doye e fotbalist la Dinamo, Paula Ungureanu e handbalistă la Oltchim şi la naţionala României. Fotbalistul N’Doye s-a transferat de la Vaslui la Dinamo, pentru că văcuţele cu ugerul plin de lapte ale domnului Porumboiu sînt mai puţin interesante decît blondele tunate din Capitală. Handbalista Paula Ungureanu şi-a cîştigat greu dreptul de a apăra poarta naţionalei, fiindcă predecesoarea se numea Luminiţa Huţupan. Nimeni nu avea curajul de a înlocui ceva foarte bun cu altceva foarte bun, dar cu nişte ani în minus.

Gata cu antiteza! Ăsta e un procedeu literar pe care copiii îl învaţă la limba română în şcoala generală. Binele de o parte, răul de cealaltă. Alb-negru, drept-nedrept. Despre N’Doye şi Paula Ungureanu se poate scrie în antiteză. E uşor. E la îndemînă. Şi prinde. Dar despre Adrian Cristea cum se poate scrie? Despre cel supranumit (sau poreclit?) Prinţul ce poţi spune? Pe el cu ce să îl pui în antiteză, cu mingea, cu terenul, cu fanioanele de la colţurile terenului? Nu merge, fiindcă omul vrea să fie lăsat în pace. De şefi, de coechipieri, de ziarişti, de suporteri. Cristea cel Indolent - e şi aceasta o variantă de titlu aristocratic - doreşte să nu fie deranjat. Nu îi plac provocările, situaţiile limită, situaţiile de gol. De-aia le şi ratează. Pentru Adrian Cristea cuvinte ca dăruire, sacrificiu, solidaritate, răspundere, responsabilitate, maturitate nu înseamnă nimic. Sînt nişte abstracţiuni de ocolit ca adversarii. Vorbe goale de conţinut. Nu goluri, din acelea marchează fotbaliştii, în timp ce prinţii mîngîie mingea pe la mijlocul terenului.

Revolta din vestiarul dinamovist e naturală. Supărarea lui Marius Niculae sau a lui Florin Bratu valorează mai mult decît toate privaţiunile de libertate prin cantonament impuse cînd şi cînd de conducere. Colectivul, ha, ce cuvînt perimat!, hai să o numim echipa, are uneori forţa de a elimina corpurile străine. Nişte oameni muncesc împreună, iar la un moment dat se simt trădaţi de unul dintre ei. Ei, cei cu sînge roşu, nu îl mai vor alături pe cel cu albastru nu în hemoglobină, ci doar în cerul gurii. Şi îl resping. Conducerea e obligată să ia act de voinţa jucătorilor. A, într-o lume ideală şi într-o instituţie serioasă, curăţenia e urmarea respectării regulilor, constrîngerilor, recompenselor. În lumea reală, fumurile de la tribuna oficială ajung la capetele lui N’Doye şi Adrian Cristea, care pricep că şmecheria e monedă de schimb. Păi, fată, ce farmec are unul ca Andrei Cristea, care îşi vede de treaba lui, nouă ne plac ăştia macho, băieţi răi, ham, ham, nu papă-lapte care se antrenează şi adorm ca pruncii pe la 10 seara!

Regele sportului rege a scos o vorbă regească din gură. Cuvintele monarhului au curs fără să străbată spaţiul acela numit în mod curent cavitatea craniană. Ce a ieşit, ştiţi. Sepp Blatter, suveranul forului mondial, a cerut nici mai mult, nici mai puţin decît eliminarea regulii ofsaidului, ceea ce ar duce în opinia vizionarului la creşterea spectacolului. Asta ca să vă daţi seama cine conduce destinele celui mai popular sport de pe planetă.

Revoluţionarul poliglot de la FIFA omite (ignoră?) un lucru esenţial. Tocmai ofsaidul asigură spectacolul în fotbal. Dinamica, forţa şi neprevăzutul din fotbal îşi trag seva exact din această prevedere aparent restrictivă numită ofsaid. Prin eliminarea lui, deci dacă imaginaţia jucăuşă a hobbitului de la Zurich va prinde contur sub forma de lege a jocului, terenul se va umple de fotbalişti, vor dispărea echipele scurte şi vor apărea cele lungi, pressingul şi marcajul vor fi perversiuni neproductive ale unor antrenori blocaţi în proiect. În plan uman, vom asista la apariţia unor prietenii trainice între atacant şi portarul formaţiei adverse. Vîrful lăsat “la pomană” va depăna amintiri împreună cu apărătorul buturilor, fiindcă mingea, oricît ar fi ea de rotundă, va ajunge cu greu în preajma porţilor.

Blatter mai are o idee menită a coafa fotbalul de pe întreg cuprinsul planetei, din Zwaziland pînă în Wonderland. Modificarea regulii prin care se acordă penalty şi eliminarea jucătorului care a faultat în poziţie de ultim apărărtor în suprafaţa de pedeapsă. Ar urma să rămînă doar sancţiunea de joc, nu şi cea disciplinară, vinovatul alegîndu-se doar cu un cartonaş galben în cazul în care intervenţia sa nu ar fi violentă. Propunerea are o logică şi pare special pusă la pachet cu tîmpenia suprimării ofsaidului, pentru o mai bună digestie a hapului servit iniţial.

Vom vedea cînd sau dacă domnii aceia apretaţi de la International Board vor capitula în faţa perestrokistului miliardar de la FIFA. Înainte de a suprima ofsaidul ori de a propune eventual fotbalul în 10 fără portar, Blatter ar fi putut cere ceva mult mai simplu. Judecarea fazelor foarte importante şi controversate pe baza reluărilor video. Nu e o idee originală, are însă calitatea că nu alterează esenţa fotbalului. Tenisul nu a murit de plictis din cauza unui challenge cerut de Federer sau Djokovici. Dimpotrivă. Numai că ignorant în materie de fotbal pe pîine, taica Sepp e doctor în fotbal globalizat. Nu poţi transporta Franţa la Mondiale dacă oferi unui stadion filmul XXX, cu Henry jucînd handbal. Exemplele pot fi culese din toate marile competiţii unde cei importanţi beneficiază de prezumpţia de valoare. E momentul în care mingea devine pătrată precum capetele celor care conduc fotbalul, iar dreptatea rămîne, săraca, în ofsaid. A, nu, se va fi scos! Nu mai rămîne nicăieri, cine are nevoie de ea?

Melodramatic şi patriotic, articolul ar putea începe astfel. Peste cîteva ore se hotărăşte soarta lui Adrian Mutu, cel mai bun fotbalist al generaţiei post-Hagi. O ţară întreagă aşteaptă cu sufletul la gură veridictul, iar la moaştele sfinţilor de la mînăstiri se ţin slujbe întru canalizarea voinţei divine. Implicat într-un caz de dopaj pentru consum de sibutramină, atacantul Fiorentinei va pleda nevinovat. Avocaţii au armat şi stau cu glonţul argumentelor pe ţeavă. În funcţie de rezultatul audierii de la Comisia Antidoping italiană, vom şti cîte şanse va avea şi România în campania de calificare la Euro 2012. Fiindcă, nu-i aşa, fără el naţionala e mai săracă. Nu e România!

Realist şi fără inutile puseuri emoţionale, articolul nu continuă aşa cum ar fi putut începe. Peste cîteva ore se va da o sancţiune care nu va pune capăt carierei lui Mutu, ci doar o va întrerupe pentru o perioadă de reflecţie, care va fi folosită după inspiraţie cu o escapadă la Ibiza sau cu încă un concediu la tata socru’ în Republica Dominicană. Drumul prin fotbal al lui Adrian este un lung şir de întîmplări care povestesc despre un stil de viaţă aventuros şi agitat, foarte aproape de graniţa cu lumea monden-interlopă şi suficient de departe de universul banal al sportivului care are grijă de el şi de imaginea lui.

Precizare absolut necesară. Mutu nu doreşte să fie un model şi tocmai din cauza asta mulţi dintre noi se simt fascinaţi de el. Este atracţia naturală spre ilicit. Fructele interzise sînt mult mai gustoase decît cele pe care le putem cumpăra de la piaţă. Dar discuţia din planul filosofic şi social nu are nici o legătură cu fotbalul propriu-zis. Nici cu opţiunea selecţionerului de a-l ocoli pe Mutu. O perioadă sau un mandat, vom vedea. Stranie în toată desfăşurarea evenimentelor este prezenţa Briliantului diuretic în lotul lărgit comunicat de FRF în vederea preliminariilor. Dincolo de toată încrengătura birocratică, rămîne un fapt indiscutabil. Răzvan Lucescu a aprobat, hai să nu zicem binecuvîntat, această listă care îl include pe Mutu. De unde s-ar putea trage concluzia că antrenorul naţionalei a făcut un pas înapoi. Sau înainte? Fiindcă o repliere nu înseamnă neapărat o abdicare.

O certitudine în oceanul de presupuneri. Indiferent de rezultatul audierii de la Comisia Antidoping, Adrian Mutu va rămîne acelaşi. Rebel, egoist, infatuat, fotbalist. Mai departe, Răzvan decide dacă naţionala are nevoie cu adevărat de un asemenea personaj. Selecţionerul e plătit să antreneze, să selecţioneze şi să ne califice. Încercarea lui de a arăta că în fotbal se poate ajunge la succes cu principii detestate de marele public, nu prin compromisuri aplaudate, comportă un risc. Verdictul în cazul lui e dat de Comisia Toleranţei Naţionale.

Se întîmplă ceva ciudat în fotbal, ai impresia că lumea ascultă pe rupte Pink Floyd. Mai exact The Wall. Mulţi vor obiecta cu temei că a asculta The Wall nu te califică automat drept meloman Floyd. Mai degrabă invers. Trecem însă peste amănuntele de ordin tehnico-tactic-psyhedellic. Noi jucăm şi comentăm fotbal, nu gîndim. Şi revenim. De la Sorin Cîrţu la Jose Mourinho şi pînă la Florin Costea, cu toţii au repetat gestul lui Bob Geldof, interpretul personajului principal din filmul inspirat de muzica Floyd. Mîinile încrucişate ca semn al încătuşării. Simbolul lipsei de putere al omului obişnuit în războiul rece cu autoritatea. Cel puţin asta a fost explicaţia oferită de colegii italieni pentru gestul de revoltă al portughezului Mourinho la meciul Inter-Sampdoria. Cool şi vintage. Foarte flower-power.

Să fi fost atît de puternic impactul imaginilor unui film încît doi antrenori şi un jucător să fi apelat la o simbolistică atît de sofisticată în încercarea de a protesta? Parcă îi şi vezi pe Sorinaccio, pe Florin şi pe Jose cum se lasă pătrunşi de fluidul notelor. La boxe tună versurile din “Another brick în the wall”. “Hey, theacher, leave them kids alone!”… “We don’t need no education!… No dark sarcasm în the classroom” Sau “Mother”. “Mother, should I trust the government?” Apoi, încărcaţi, hipnotizaţi, dar ce zic eu, posedaţi de muzica Floyd, cei trei îşi fundamentează protestestul luînd ca punct de pornire versurile cu mesaj social-politic ale lui Roger Waters. Este că nu prea merge?

Noi fiind mai puţin duşi pe la Vatican decît ziariştii italieni şi cu o vecinătate explicită a comunităţii de manelişti şi cocalari ocrotiţi de însuşi preşedintele ţării, avem o explicaţie simplă pentru mîinile încrucişate ale lui Cîrţu, Costea şi onor Jose Mourinho. Cînd au procedat aşa, toţi, plus alţii pe cale să-şi pună şi ei încheieturile în nişte cătuşe imaginare, îşi trimiteau inamicul la puşcărie, indiferent că era vorba despre un arbitru sau un oficial al echipei adverse. Nu soarta omenirii îi îngrijora pe ei, ei nu retrăiesc angoasele lui Waters, “Maggie, what have we don?”, ci “Augustus, ce ne-ai făcut, mînca-ţi-aş?” ori “Pruneo, vedea-te-aş la puşcărie!” Nici Jose nu face excepţie, el oricum ar fi evocat un fado din ţara natală, nu o chestie british cu miros de iarbă.

Nivelul protestului în fotbal e foarte jos, atît de jos încît ţi-e teamă să dai sonor la televizor atunci cînd Dinamo şi Craiova se înfruntă telefonic. Steaua şi Timişoara sînt în joc de glezne pentru următoarele furtişaguri din arbitrajul unde se iau testele pe copiate. Iar returul de-abia a început. Urmează alte înfruntări în timpul cărora singura victimă veritabilă e limba română. Alte refulări de lături. Puneţi-vă costume de scafandru, luaţi-vă butelii de oxigen la voi şi dacă totuşi sînteţi printre ăia unu la sută care au alte gusturi decît Băse şi care nu dau din buric cu Copilu’ Minune, ascultaţi totuşi The Wall! E un început.

Mai multe gesturi ale oamenilor din fotbal către suporteri. Scrisori de împăcare, pacte de neagresiune, declaraţii de bune intenţii. Pentru turbulenţi, poliţia a pregătit o sală de vizionare cu plasmă HD şi scaune ergonomice. Totul pentru ca ei, micuţii, să fie mulţumiţi. Fiindcă, ştiţi ceva? E mult mai confortabil să fii microbist decît participant activ un meci. Stai pe un scaun în tribună, îţi exerciţi dreptul democratic la liberă exprimare, înjuri, strigi, compui măscări în metru antic şi medieval, fluieri, îţi descarci surplusul de adrenalină, fuck, fuck off, fuck in, dacă ai puţin noroc te baţi niţel şi cu forţele de ordine, şi cu galeria adversă, şi cu fătălăii de prin staţiile de metro şi tramvai care nu pricep o iotă din chestia asta numită fenomenul ultras.

V-aţi enervat, aşa-i? Că ultrasul e iute la mînie şi nu-i place să-i pui oglinda în faţă. Totuşi, dacă nu vă cer prea mult, încercaţi să citiţi pînă la capăt! Aceasta nu e o epistolă sentimentală cum a scris Stoichiţă către nişte tipi care şi-au închipuit că îl umilesc. Fiţi foarte atenţi, acest om căruia i-aţi aruncat în faţă că este sluga lui Becali s-ar putea să aducă titlul în Ghencea după ani şi ani în care din exerciţii de demnitate nu au ieşit decît nişte locuri în preajma podiumului! Aşadar, dragii mei:

Aveţi drepturi, dar nu aveţi toate drepturile din lume!

Da, fără voi fotbalul e mai nesărat, îşi pierde farmecul, rotunjimea şi dimensiunea populară,

dar am impresia că ai început să confundaţi calitatea de suporter, de ultras moderat sau ultras taliban cu aceea de minoritate exceptată şi alintată. Ştiu că viaţa de suporter nu e uşoară, ştiu că vă urcaţi în trenuri mizerabile noaptea şi ajungeţi la locul faptei în dimineaţa meciului, nemîncaţi, obosiţi, că după fluierul final o luaţi de la capăt, ştiu că poliţiştii şi stewarzii nu sînt cele mai inteligente fiinţe din lume, nu e un secret pentru nimeni că pedepsesc la grămadă atunci cînd se întîmplă ceva rău, voi ziceţi că vă provoacă, ce-i drept e că şi voi îi provocaţi pe ei.

Ştiu toate astea, toată lumea le ştie, inclusiv patronii aceia pe care îi detestaţi, de cele mai multe ori pe bună dreptate.

Ştim, ştiţi. Ştiţi că urmează un retur greu. Un retur în care vom fi şi mai nervoşi şi mai obosiţi decît de obicei, fiindcă în joc e o miză uriaşă, despre care pot să vă spun un singur lucru. Nu va poposi în buzunarele noastre. Hai să încercăm ceva foarte la îndemînă! Să ne uităm la fotbal împreună. Daţi-le o şansă celor care îmbracă tricourile echipelor voastre. Priviţi mai mult spre gazon şi mai puţin spre tribuna oficială. Veţi observa că, nebăgaţi în seamă, toţi mogulii, latifundiarii şi elefanţii aceia fumători sau nu de trabuc îşi vor pierde treptat din greutate. Ei se vor face din ce în ce mai mici, iar mingea, jucătorii şi porţile se vor vedea mai clar. Bănuiesc că asta contează şi pentru voi. Altfel e de rău.