Tenis ↓

Calitatea fundamentală a dublului Horia Tecău-Robert Lindstedt este complementaritatea. Dacă nu v-a dezarmat cuvîntul, mergem mai departe şi descoperim de ce sînt românul şi suedezul candidaţi îndreptăţiţi pentru un titlu de Mare Şlem

Dacă v-aţi uitat la tenis ceva mai mult decît un set, două şi, cu timpul, aţi avut răbdarea să descoperiţi frumuseţea jocului de dublu, cu siguranţă v-aţi pus unele întrebări. Printre acestea şi: ce înseamnă să fii un bun jucător de dublu? Un posibil răspuns. Să te pui necondiţionat în slujba echipei. Adică să ştii să îţi temperezi orgoliul şi să ai forţa de a-ţi subordona personalitatea în folosul amîndurora. Alte posibile răspunsuri. Să ştii să nu ieşi în evidenţă, să nu fii strident, exhibiţionist. Să simţi cînd partenerul are o zi mai slabă şi să îl ajuţi, fără să te arăţi vexat în faţa publicului: “Uitaţi-vă la el, eu joc, mă străduiesc, ba fac şi minuni, dar el e varză. Vaaarză!”. Să mai simţi cînd tu ai o zi mai slabă, moment în care e nevoie să te străduieşti, să îi arăţi celuilalt că eşti cu el, că participi, că tragi de tine, chiar dacă toate loviturile te trădează. Cînd toate astea se întîmplă, iar partenerii sînt şi amici dincolo de teren, se cheamă că ne aflăm în faţa unui dublu foarte bun. Asta au încercat să ne spună Horia Tecău şi Robert Lindstedt prin tot ce au făcut în turneul de la Bucureşti. Asta ne-au spus mulţumiţi şi după finala cîştigată în faţa lui Kubot şi a lui Chardy. Tot ce reuşim reuşim împreună. Cîştigăm împreună, pierdem împreună. Nu a greşit Horia, nu a greşit Robert, am greşit noi. Simplu, ca o minge serviciu-voleu-smash care îl lasă spectator pe adversar.

Tecău şi Lindstedt sînt un dublu foarte bun. Unul care îşi propune să cîştige un turneu de Grand Slam. Nu peste ani, ci chiar acum. Primul pe listă ar fi chiar Roland Garros. Prilej pentru încă o întrebare. Au Tecău şi Lindstedt calitatea necesară să treacă de la stadiul de dubli finalişti la un Grand Slam la acela de cîştigători de Grand Slam? Ei şi antrenorul spun că da.

Există şi cîteva argumente serioase în discuţie, nu doar dorinţa. Să le identificăm împreună.

1. Joacă împreună de 2 ani şi o lună, deci se poate vorbi serios despre omogenitate. Despre automatisme.

2. Fiind de atît timp împreună, au devenit şi prieteni. Au ritualuri de la care nu abdică, de exemplu sărbătorirea unui succes, indiferent de starea de oboseală ori de avionul care aşteaptă să îi ducă în altă parte a doua zi dimineaţa. Pare un moft, dar nu e.

3. Derivată tot din omogenitate, comunicarea în teren a devenit aproape instinctivă. Se înţeleg din priviri. Ştiu cînd să îşi vorbească şi cînd să se încurajeze, dar mai ştiu şi cînd au nevoie de solitudine. Cînd vor să fie singuri, doar cu ei înşişi.

4. Diferenţa de vîrstă este un atu, nu un handicap. Lindstedt are 35 de ani, Tecău, 27. Experienţa suedezului şi tinereţea coaptă a lui Horia coabitează fericit.

5. Unul este român, celălalt este suedez, aşa că, pentru conformitatea clişeelor, ar trebui să vorbim despre firi diferite. Sîngele rece scandinav s-ar amesteca în virtutea acestei teorii cu sîngele fierbînd al românului din Constanţa. Doar că uneori se întîmplă exact pe dos: Robert este cel care izbucneşte, are lungi monologuri aprinse şi dueluri cu racheta, în timp ce Horia se menţine calm. În cea mai mare parte a timpului însă, amîndoi sînt echilibraţi.

6. Sînt complementari ca stil de joc şi calităţi, ceea ce îi ajută. Lindstedt serveşte mai puternic, dar mai puţin variat, Tecău mai puţin tare, dar mai tehnic. Lindstedt este redutabil pe fileu şi practic imbatabil pe smash, Tecău simte mai bine mişcarea adversarilor în teren, profită de spaţiile create. Lindstedt este constanţa, Tecău, picătura de fantezie. Nu foarte multă, din păcate.

7. Pricep imediat cînd nu merge ceva şi au ajuns la stadiul în care pot schimba tactica din mers. Semifinala contra lui Jordan Kerr şi Paul Hanley stă mărturie. Au revenit de la 0-1 la seturi şi 0-3 în setul al doilea ţinînd mai mult mingea în teren şi nedîndu-le ritm australienilor
8. Au simţul umorului, cu un bonus pentru suedez. Oamenii cu simţul umorului ştiu să se evalueze mult mai bine decît cei născuţi serioşi 24 de ore din 24.

Punctele 9 şi 10 lipsesc fiindcă nu am intenţionat un decalog. Poate că unul dintre acestea ar fi trebuit să salute atitudinea exemplară a celor doi faţă de presă, iar celălalt să puncteze apariţia în tribună a lui Ilie Năstase dincolo de jumătatea finalei. Ţiriac, celălalt monstru sacru care completează onomastica Openului bucureştean, nu a venit deloc. C-aşa-i în tenis.

Două moduri de a suporta celebritatea. Sau cum e cînd fotbalul bate tenisul.

Lui Gică Hagi îi sînt suficiente 5 minute pentru a citi un viitor fotbalist, Ilie Năstase are nevoie între 5 şi 10 secunde pentru a-ţi trage o înjurătură. Diferenţa dintre un om care nu mai vrea să fie statuie şi o statuie care se maimuţăreşte.

Să începem cu Năstase, pentru că e mai în vîrstă. De-abia aterizat de la Paris, unde ne făcea mîndri că sîntem români, fostul tenisman şi-a văzut violată intimitatea de cîţiva reporteri obraznici. Din această intimitate care urma să fie siluită făcea parte una bucată abajur de lampadar, transportat în România tocmai de la Paris. Era, de bună seamă, un abajur de firmă dacă Năstase însuşi îl aşeza cu grijă în portbagajul maşinii. În treacăt fie spus, în timp ce înjura ziariştii. Supărarea ex-campionului nu fusese provocată însă de echipa de jurnalişti care îl aştepta la ieşirea din aeroport, ei erau doar ţinte la îndemînă. Nervii lui Ilie  fuseseră întinşi de “o duduie” care şi-a permis să semnaleze nereguli financiare la Federaţia Română de Tenis taman din perioada cînd călătorul cu abajur ocupa funcţia de preşedinte. “Duduia” Ruxandra Dragomir, succesoarea lui Năstase în fruntea FRT, a sesizat DNA-ul, motiv suficient pentru fostul campion să vadă în asta un mod a-şi face imagine şi publicitate pe spatele lui. Lucru valabil pentru toţi cei care vin în contact cu el, de la vlădică la opincă. Mai ales la opincă.

La cîteva ore după ce Ilie Năstase înjura nişte oameni care îi exploatau celebritatea, Gică Hagi stătea de vorbă cu colegii mei în Antalya. Şi ce să vezi?, în loc să-şi protejeze intimitatea, el s-a apucat de mărturisiri! De exemplu, că învaţă ceva de la fiecare meci pe care-l vede şi de la fiecare jucător pe care îl descoperă. “Oricînd îţi poţi alunga nişte dubii sau ajungi să te îmbogăţeşti cu o idee pe care apoi să o pui în aplicare în munca ta”. Se vede împlinit la 47 de ani, un om la casa lui, atent la ce se întîmplă în jur, pasionat de meserie, dornic să scoată ce e mai bun din tinerii de la Academie. Ne ameninţă cu 10 jucători de clasă şi e convins că performanţa te trimite pe prima pagină a ziarului. Nu o spune, dar se simte că are nostalgia de a ţine el însuşi prima pagină. Nu i-ar plăcea ca Ianis să îi semene pînă la identificare, e mîndru de Kira pe care nu trebuie să o ţină ascunsă de ochii lumii, fiindcă e o fată cuminte, parcă din altă generaţie.

Viscoleşte şi mă gîndesc că e vremea cînd altădată copiii aşteptau poveştile. Povestea lui Hagi e şi pentru copiii noştri, şi pentru cei care vor veni. Sigur, avem şi varianta cu Căpcăunul cel rău. Vine de la Paris, scoate flăcări pe nas şi ţine în mînă un abajur.

Privirea lui Lendl, privirea lui Andy. Ceva începe să se lege altfel decît atunci cînd mămica-jandarm îşi persecuta fiul cu o simplă încruntătură a irisului. Uitătura aceea severă care vine din internatele insulare unde copiii se călesc învăţînd rugby şi mîncînd fasole iahnie la micul dejun. Se prea poate ca legătura recentă dintre Murray şi Lendl să fie supralicitată, nu-i exclus ca roşcovanul scoţian (pleonasm?) să se fi maturizat el aşa, dintr-o dată. Poate s-o fi dat cu capul de pragul de sus al Ferrari-ului, cine ştie?

Dar nu cred, îmi place povestea cu Ivan Lendl care se întoarce în tenis după 20 de ani. 20 de ani în care şi-a crescut cele cinci fete (5!), a jucat golf şi a investit în imobiliare. 20 de ani în care lumea a uitat jucătorul elegant, cu lovituri curate, omul care şi-a cîştigat cu trudă trofeele de Grand Slam, cu trudă, dar nu chinuit, nu icnit, cu sudoarea care ţîşneşte din talent, nu transpiraţia hamalului condamnat la muncă silnică pe viaţă. Lendl, un lord ceh al tenisului, care nu a mai aşteptat a doua primăvară pragheză pentru a-şi dobîndi libertatea.

Americanul Ivan, cîştigător a 8 titluri de Grand Slam, omul care a avut curajul să spună cu nişte ani în urmă că Năstase, marele Nasty, copilul teribil, nu s-a luat în serios şi că, din punctul lui de vedere, nu îl consideră pe român unul dintre jucătorii de legendă ai tenisului.

Lendl încearcă acum să îl ducă în legendă pe Andy Murray. Un prieten mi-a spus în timpul meciului că Ivan seamănă cu Lobanovski. Poate. Andy Murray a pierdut semifinala cu Djokovici, dar a arătat pentru întîia dată că poate să conteze într-un meci mare. Să pună probleme adversarului, să revină, să tragă de el, să lupte cu inerţia, cu copilăria întîrziată. 5 seturi în care Andy a scos tot glutenul încă neeliminat de corpul parcă prea solicitat al lui Nole, dinceîncemaiemfaticul Nole, 5 seturi frumoase, pline de conţinut, o partidă memorabilă din care trebuie să reţinem că de-abia acum patrulaterul din vîrful tenisului s-a transformat într-un pătrat perfect, unul în care victoria poate merge în oricare din colţurile acestuia. Murray este rebelul acestui desen impecabil. Locul geometric al tuturor soluţiilor neaşteptate.

Privirea lui Lendl, privirea lui Andy. Bărbatul matur care şi-a cîştigat gloria, tînărul căruia i-a spus că poate deveni bărbat. Campionul de profesie care îşi învaţă elevul profesia de campion. Cred în povestea asta ca un copil.