Liga Campionilor ↓

Aproape un fenomen. Asta scrie presa din Italia despre Mutu după meciul în care Fiorentina a zdrobit pe Debreţin. 5-2 pe Stadio Artemio Franchi. Gazzetta dello Sport, Corrriere dello Sport, La Nazione, toate salută evoluţia foarte bună a românului. Dar nu o elogiază. Păstrează anumite rezerve. “Aproape un fenomen” este o sintagmă excepţională adresată unui fotbalist care putea fi excepţional dacă nu era mereu aproape să-şi surpe cariera. Capricii, vicii, accidentări, escapade, tovărăşii nerecomandate. Apoi meciuri memorabile.

Cel mai bun de pe teren în partida contra ungurilor din Debreţin. Prezent în joc, autor al primului gol, Adrian a fost cel pe care îl doresc suporterii din Florenţa şi suporterii din România. Numai că italienii obişnuiţi cu grandoarea din fotbal şi din artă, ceea ce uneori ar putea fi totuna, au măsura lucrurilor. Cînd locuieşti în vecinătatea Domului din Firenze, cînd la o aruncătură de băţ de tine se află Biserica Santa Croce, unde îşi dorm somnul de veci Michelangelo, Machiavellei şi Galilei, cînd lîngă acest loc mitic se află piaţa unde s-a jucat primul meci de Calcio din istorie, cu vreo 600 şi ceva de ani în urmă, superlativele capătă nuanţe. Iar Mutu este aproape un briliant, o idee despre ce ar însemna un fenomen. O poveste despre împlinire relativă şi neîmplinire doar pe jumătate. Sau pe treisferturi.

Ar urma în continuare să glosăm pe marginea talentului nostru naţional de a ne risipi harul. Ar fi banal şi probabil adevărat doar pentru amatorii de filosofii de uz popular. Mutu e un personaj în nume propriu. El însuşi a cerut să nu fie luat drept model. L-ar obliga, or el vrea să fie liber. Liber să nu ne datoreze nimic. Fără să-i cerem voie, îl admirăm şi-l detestăm. Străin de atributele mediocrităţii, Mutu merge pe un drum numai de el ştiut. Instinctiv. Aproape un personaj de roman. Fotbalist. Fără aproape. Singur.

Milan a povestit din nou despre fotbalul fără vîrstă, Real a ascultat cuminte

Veniseră pe Bernabeu pentru ritualul final. Respirau precipitat. Mergeau, apăsat, cu semeţia bătrînilor care nu vor să-şi recunoască vîrsta. Purtau tot tricourile acelea frumoase în roşu şi negru, parcă mai largi pe trupurile împuţinate de trecerea anotimpurilor. Execuţia trebuia să aibă fast, iar rolul călăului fusese încredinţat celeilalte generaţii galactice a Madridului, basculată cu repetiţie de magicianul Perez. După ceremonial, pensionarii Milanului urmau să ocupe un loc la vedere în cavoul de lux al fotbalului.

Arătau ca o clinică ambulantă de geriatrie condusă de un stagiar ezitant. Domnişorul Leonardo, favoritul lui papa Berlusconi. Oasele le trosneau din toate încheieturile, plămînii lucrau ca nişte foale. Zambrotta, Nesta, Seedorf, Pipo. Printre ei, rătăciţi nu se ştie cum şi cîţiva copii de trupă. Pato, Thiago Silva. Şi un adolescent dinţos de 29 de ani, Ronaldinho. Meciul a început echilibrat. Probabil în semn de respect pentru senectutea adversarului, madrilenii nu s-au năpustit spre careul lui Dida. Benzema, Marcello şi Xavi Alonso au părut mai obraznici, Kaka mai înţelegător. Mîncase paste şi antipaste la Milanello ani la rînd. După un sfert de oră, Dida a scăpat mingea la un şut banal al lui Granero. Cu mîinile tremurînde şi-a dat-o peste genunchi, apoi a plonjat cu agilitatea unui pensionat pe caz de boală. Goalkeeperită. Raul cel fără de vîrstă nu l-a iertat. Tribunele au salutat golul, dar cu reţinerea datorată unor oameni care se pregăteau să iasă din scenă.

Lumea uitase ceva important. Nu e bine să fii generos cu cinicii de profesie. Pirlo a trimis un şut parşiv spre poarta lui Casillas. Nevindecat de inocenţă, Iker a înghiţit hapul. Tribunele au murmurat. Hermanos, ce facem? Servit de Ambrosini, Pato a ieşit din găoacea de eternă promisiune şi a urcat scorul la 2-1. Răul fusese făcut, iar Raul şi ceilalţi nu mai pricepeau nimic. Veteranii Milanului se scuturaseră de plictiseală, de oboseală, de blazare, de ridicol. De dureri de şale. Pe ecran se derulau cifre aiuritoare. 13-3, raportul şuturilor spre poartă, 6-0 la şuturi pe poartă, 7-0 la cornere. Totul era adevărat, dar adevărul ultim al fotbalului era altul. Împotriva matematicii, Milan juca formidabil, Realul răspundea cu frustrarea celui transformat din vînător în vînat. Ultimele 20 de minute ale partidei au fost dincolo de vîrstă. O poveste despre frumuseţea fotbalului. Emoţie, dezamăgire, bucurie, decepţie, triumf, mîndrie, umilinţă. Toate la un loc, concentrate într-o pilulă miraculoasă a tinereţii fără de bătrîneţe.

Şi-au strîns echipamentul în linişte, apoi au plecat spre casă zîmbind cu subînţeles. Veniseră pentru execuţie, aşa e, dar nu a lor, a celorlalţi.

Mourinho e cel mai simpatic antipatic din Univers. E provocator. E nesuferit. E încrezut. Reuşeşte toate astea natural, uneori cu o grimasă. Am dominat clar jocul fără minge, a decretat portughezul după întîlnirea cu Barcelona. Se întîmpla la conferinţa de presă, în faţa ziariştilor peninsulari rămaşi fără cuvinte. Lucru cu adevărat de neînchipuit. Şi vorbea serios Jose, pentru că imediat după aceea i-a tras de urechi pe italieni, pe ei, urmaşii lui Helenio Herrera, argentinianul de altfel, pe ei, inventatorii lui Catenaccio, dar mai ales ai lui Il Calcio. “Nu trebuie să vă explic vouă, maeştrii cinismului tactic, ce înseamnă jocul fără minge, aţi făcut o artă din asta”, a adăugat antrenorul în timp ce pe zidurile maiestuosului Giuseppe Meazza iniţiaţii au observat nişte crăpături de băgai pumnul.

Interul lui Mourinho nu a cîştigat deocamdată titlurile Interului istoric al lui Herrera. Nu se ştie cînd şi dacă va reuşi vreodată, deşi nerazzurii arată tot mai bine. Dar vorbele lui Mourinho sintetizează un secol de fotbal. Îl dezvelesc de faldurile ipocriziei şi îl prezintă exact aşa cum e. Eficient şi cinic în cazul italienilor. Mourinho exagerează cîteodată, dar nu bate cîmpii. Edictele lui sună a blasfemie pentru credincioşii religiei fotbal. Periodic, propriile rezultate îl contrazic, exilîndu-l printre noi, observatorii şi cîrtitorii de profesie. Atunci ne aducem aminte că a fost translatorului lui Bobby Robson, că nu prea a jucat fotbal. În general, amănunte care ni l-ar putea prezenta drept unul dintre noi, mai tupeist. Adevărul nu foarte plăcut este că (şi) fotbalul merge înainte graţie tipilor ăştia plini de ei care fac ei nu ştiu cum şi au rezultate.