Fotbal ↓

Vezi ce a spus Carlos Fuentes despre acel joc pe care credem că îl ştim cu toţii!

Oamenii de cultură nu scriu cronici de fotbal, dar spun lucruri esenţiale despre fotbal. Mulţi dintre ei au descoperit în fotbal o lume seducătoare în care se regăsesc şi în care găsesc valori universale. Scriitorul mexican Carlos Fuentes a fost unul dintre aceştia. Deşi nu a mers pe stadioane, nu a comentat meciuri şi nu a ţinut rubrici de sport la posturi TV renumite, ca Bernard Pivot, de exemplu, Fuentes a sintetizat importanţa celui mai popular sport al planetei prin cîteva cuvinte simple. Directe, clare, deci pe înţelesul tuturor.

“Cred că fotbalul sublimează instinctul agresiv, războinic din om. Acest sport împiedică războiul”. Afirmaţia marelui scriitor mexican a apărut în cotidianul La Aficion, într-unul din ultimele interviuri pe care le-a dat Fuentes înainte de a muri. Avea 83 de ani şi o operă colosală în spate. Se născuse în 1928, cu numai doi ani înainte de primul Campionat Mondial al fotbalului, Uruguay 1930. A văzut lumina zilei într-o familie de diplomaţi şi a fost el însuşi diplomat. A scris romane care au vorbit despre putere şi slăbiciune, despre speranţă şi deznădejde, despre iubire şi ură. Destin, credinţă, voinţă, noroc. “Voinţa şi norocul” se numeşte ultima lui carte, apărută în 2008. Un roman puternic, chiar violent, proaspăt, nonconformist, dar accesibil. Un roman care respiră prin toţi porii tinereţe. Normal, Fuentes avea aproape 80 de ani atunci cînd l-a scris.

Primul lui mare succes literar fusese “Moartea lui Artemio Cruz”. Tema dictatorului sud-american era la mare modă, iar opera lui Fuentes se aşeza cu drepturi depline lîngă “Toamna patriarhului” a lui Garcia Marquez, “Eu, supremul” al lui Roa Bastos şi “Recursul la metodă” al lui Alejo Carpentier. Fuentes a continuat cu “Instinctul lui Inez”, “Diana”, “Jilţul vulturului”, “Toate familiile fericite”. Nici un roman nu seamănă cu cel dinainte, stilul se schimbă de la o carte la alta. Neschimbată rămîne forţa scriiturii. Tinereţea incredibilă a acesteia. Simplitatea înaltă, sinceritatea ca unealtă primordială. Fiecare carte a lui Fuentes este o sărbătoare. A minţii, dar mai ales a sufletului.

Bineînţeles că toate astea nu prea au legătură cu fotbalul, iar eu am găsit un pretext să amintesc despre unul dintre scriitorii mei preferaţi acum cînd el a plecat din lumea noastră. Vorbele lui Carlos Fuentes despre fotbal nu ne vor desluşi tenebrele fotbalului. Planetare şi locale. Bănuielile de blat, pariurile murdare, valizele pozitive, verdictul de la TAS în cazul Cineva din România contra Altcuiva din România, numele viitoarei campioane, mîrlănia şi prostia celor care populează fenomenul. Nimic din ce am enumerat nu se va schimba pentru că Fuentes a spus ceva despre rolul pacificator al fotbalului. Doar atît că el, prin ce a scris, ne-a arătat calea spre frumuseţe.

Către un mai bine pe care îl merităm cu toţii. Asta face şi fotbalul în clipele lui de graţie.

Cînd alţii fugeau spre Barcelona sau Madrid, el pleca în Serie B cu Juve. S-a retras înainte să devină o povară cu nume de legendă

Del Piero s-a retras, Van Nistelrooy s-a retras şi el. Inzaghi, Gattuso, Zambrotta şi Nesta şi-au luat adio de la Milan şi de la fotbal. United şi-a luat adio de la titlu, iar City l-a cîştigat, prilej pentru genialul Tevez să-i ureze ceva lui Sir Alex:  “R.I.P. Fergie!” Exceptînd tîmpenia afişată de argentinianul noii campioane a Angliei, lumea fotbalului a trăit despărţirea de nişte mari jucători cu tristeţe şi melancolie. A fost un sfîrşit de săptămînă cu multe lacrimi, care au udat atît gazonul, cît şi cimentul tribunelor.

Nu aş vrea să insist asupra mesajului transmis de Tevez. Nici foarte mult asupra deciziei milaniştilor mei dragi de a-şi odihni, în sfîrşit, ciolanele glorioase, dar atît de bătrîne. La rossoneri era ceva care începuse să semene a instituţie geriatrică, aşa că oricît de dureroasă a fost despărţirea, regretul care rămîne este acela că nu s-a produs mai repede. Sau că nu a fost impusă în urmă cu cîţiva ani de Galliani. Aş fi zis de însuşi Berlusconi, dar se pare că miliardarul organizator de orgii şi amator de operaţii estetice a fost chiar promotorul stilului vintage la Milan.

Del Piero a trimis şi el un mesaj către suporterii lui Juventus. Un mesaj asupra căruia merită să zăbovim. După 704 meciuri şi 19 ani petrecuţi în tricoul lui Juve, atacantul de 37 de ani a simţit că e timpul să se oprească. Nu a fost povară nici o secundă pentru echipa căreia i-a dăruit cei mai frumoşi ani. A văzut cum vin şi pleacă antrenori, cum apar şi se duc generaţii de jucători. A supravieţuit modelor, a fost renegat, apoi adulat. A fost uitat şi a fost salvator. Şi-a ucis naţionala în finala Euro 2000, cînd a ratat în două rînduri golul desprinderii de Franţa. A înscris, în schimb, un gol în poarta Germaniei în semifinala Cupei Mondiale din 2006, apoi a transformat un penalty la loviturile de departajare în finala cu obsesiva Franţă. Cîştigată.

Del Piero a rămas la Juve atunci cînd Bătrîna Doamnă lua drumul diviziei secunde după scandalul Calciopolli. Ieşise campion mondial cu Italia, avea 31 de ani şi avea oferte să plece la mai bine. Împinsă pe marginea prăpastiei de Luciano Moggi, Juve intra într-o perioadă de austeritate, de reconstrucţie şi de recuperare a prestigiului. Atunci cînd Zambrotta cu Thuram plecau degrabă la Barcelona, pe cînd Cannavaro fugea spre Madrid, iar Ibrahimovici făcea ibracadabra şi se îmbrăca în tricoul nerazzurro, Del Piero rămînea la Juve. Nu singur, alături de Buffon sau de Nedved. Pe salarii mai mici, în Serie B, cu un viitor incert în faţă şi un trecut pus sub lupă în spate.

Titlul cucerit acum cu Juve încheie mesajul nescris al lui Alex Del Piero. Există lucruri mai importante în viaţă decît salariul. Mai de preţ decît contul din bancă. Onoare, demnitate, loialitate. Modestie. Iubire. Iubire, iubire, iubire.

On topic. Cristi Chivu e nemulţumit de noul contract propus de Inter. “Clubul nu ne-a satisfăcut solicitările”, spune impresarul. Cristi, oare clubul acesta nu “ne-a dăruit ceva mai de preţ”?

Ei au tot. Ei, cei de la televiziune. Nu contează care dintre ele, oricare. Ei sînt stăpînii inelelor media. Au prime time, au publicul cel mai numeros. Au fonduri, au acoperire. Publicitatea şi interesele puternicilor zilei se duc tot către ei. Au zeci de camere şi sute de ochi care le dirijează. Carele de transmisie poartă tehnologie luată de la NASA şi arată ca nişte module lunare. Au mobilizat cei mai buni oameni de teren, cei mai în vogă comentatori. Şi cei mai experimentaţi. Totul este strălucitor, impecabil, hightech. “Profi”, cum le place lor să zică.

Ei au totul. Absolut totul. Oare?

Transmisia formidabilă defilează în faţa ochilor noştri dedulciţi la HD. Totuşi ceva ciudat se întîmplă, camerele nu reuşesc să surprindă decît parţial cum cîţiva stewarzi aleargă (evident, cam fără spor) după… după cine nu ştim exact, bănuim că alergatul sau alergaţii sînt niscaiva exhibiţionişti, care au profitat de finala bucureşteană ca să-şi arate goliciunea… Aşadar nu ştim pe cine au fugărit stewarzii, pe cine au imobilizat, de ce, ce s-a întîmplat cu cei capturaţi. Comentatorii sînt evazivi şi devin misterioşi atunci cînd nici microfoanele de ambienţă par să nu mai funcţioneze. Pe stadion se aud scandări care nu au legătură nici cu madrilenii, nici cu bascii. Au legătură cu Mitică şi cu Naşu’. Le ştiţi.

Caietul de sarcini este de vină. Nu microfoanele, nu camerele performante, nu regizorii de transmisie mai antrenaţi decît Falcao. Caietul de sarcini al UEFA este stăpînul absolut al finalei. Caietul de sarcini îţi spune ce poţi şi ce nu poţi difuza. Cenzura vine acum într-un caiet de sarcini de la UEFA, nu de la secţia de propagandă a partidului comunist. Iar televiziunile se supun. Fiindcă cenzura vine la pachet cu banii. Puternicele canale TV stau în genunchi, iar caietul de sarcini le cade greu pe umerii încovoiaţi. Nu pentru a-i înnobila.

Nu vă pierdeţi speranţa. Veţi citi totul în ziar. Cînd, unde, cum, de ce. Cine au fost cei care purtau pe tricou inscripţia “Justice for Craiova”. Ce au scandat românii din tribună. De ce, unde, cum, cînd. Este revanşa de normalitate pe care ziarul o ia asupra televiziunilor. Este privilegiul celui mai puţin bogat, dar care se bucură de libertate. Libertatea de expresie contra caietului de sarcini. Libertatea de a spune nu orice îţi trece prin minte, libertatea de a putea spune orice se întîmplă. Pe stadion, în lume. Pe stadion, adică.

Finala Atletico Madrid-Athletic Bilbao a fost frumoasă, îndrăznesc să spun superbă, stadionul luminos, Bucureştiul la înălţimea evenimentului. Dar trebuie să ştim că, alături de frumuseţea programată şi la care s-a lucrat pe brînci, a existat o lume paralelă, a unor oameni nemulţumiţi. UEFA lui Mircea Sandu şi a lui Michel Platini ne propune să trăim într-un clopot de sticlă unde putem respira cel mai pur aer şi putem mînca cea mai sănătoasă hrană. UEFA lui Mircea Sandu şi a lui Michel Platini nu ştie să ne spună ce se va întîmpla atunci cînd, din greşeală, clopotul de sticlă se va sparge. Iar noi vom rămîne fără anticorpi, cu creierul suficient de bine spălat. Nici televiziunile nu vor şti să ne spună, fiindcă nici asta nu e prevăzut în caietul de sarcini.

Încercaţi şi citiţi ziarul, nu depinde de nici un caiet de sarcini.