STEAUA ↓

Lasă-ne, bre!

Există în fotbal o meserie grea, dar pe care toţi au impresia că o stăpînesc. De la Felipe Scolari pînă la Mache stelistul şi Lache dinamovistul

Povestea este confirmată de Marcel Răducanu, nu doar de impresar. Cu ani în urmă, un foarte tînăr fotbalist german a fost propus celor mai importante cluburi româneşti. Steaua şi Dinamo, adică. Dacă s-ar fi arătat interesate de serviciile tînărului de la formaţia a doua a lui Bayern Munchen, urmau să-i plătească doar salariul, nu şi o sumă de transfer. Refuzul a fost categoric şi profund românesc. “Lasă-ne, bre, cu fotbalişti de la echipa a doua a lui Bayern! Ce să facem cu el?”, au întrebat dînşii profesional.

Răspunsul ar fi fost simplu, cu condiţia minimă şi suficientă  să te pricepi cît de cît la fotbal. “Să-l creşteţi, pentru că are potenţial. Încercaţi, nu aveţi ce pierde! Băiatul a trăit într-un mediu sănătos, are deprinderile de bază ale profesiei de jucător de fotbal. Deci, poate ajunge fotbalist”.  Tînărul cu potenţial se numea şi se numeşte Thomas Muller. Este golgeterul la zi al Cupei Mondiale, cu un hattrick reuşit în partida Germania-Portugalia. Şi mai este unul dintre cei mai importanţi jucători ai campioanei Bundesligii, Bayern. Loc în care a rămas să se definească, sfidînd scepticismul marilor conducători de club români. A crescut, a luptat pentru a prinde primul “11″. Scepticism? De fapt, nu. La mijloc este nepriceperea. Mai sînt habarnismul şi amatorismul unor oameni care prin tot soiul de conjuncturi au ajuns să ia decizii. Să facă pe scouterii şi pe antrenorii, pe managerii şi pe dascălii. Şi pe psihologii. Deşi nu înţeleg nici cînd e ofsaid, nici de ce fotbalul fără ofsaid ar fi un joc golit de sensul lui intim.

Avocaţii acestui tip de conducător ignorant, dar discreţionar, ne vor reproşa că e uşor de vorbit acum, după război. Prin război înţelegînd nişte campionate şi cîţiva antrenori importanţi (Van Gaal, Heynckes, Guardiola) care au ştiut să plămădească un mare fotbalist. Aparent, domnii avocaţi au dreptate. De unde naiba să ştii că într-un flăcău cam deşirat şi cu picioare cam subţiri zace un viitor golgeter de clasă mondială? N-ai de unde să ştii, dar merită să lupţi pentru o idee. Un ochi priceput poate aduce zeci de milioane clubului intuind cu cîţiva ani mai devreme cum şi cît va creşte un adolescent care pare făcut mai degrabă pentru atletism. Nu este uşor. Este o meserie grea, cu o mulţime de variabile. Sănătate, dotare genetică a organismului, psihic, accidentări, stare financiară a clubului unde a fost legitimat respectivul.

Nu există nicăieri procent de reuşită de sută la sută. Nu s-a alcătuit un reţetar cu formule inatacabile. Dar un căutător priceput de talente înseamnă mult mai mult decît transferurile fanteziste sau mirosind a comisioane, cu jucători de duzină recrutaţi pe baza imaginilor Youtube ori de pe la vreo Academica Coimbra sau Estrela Amadora. Cazul Thomas Muller trebuie să devină obiect de studiu, nu subiect de bancuri. Am însă îndoieli serioase că vreun personaj important din fotbalul nostru va fi dispus să înveţe ceva din această întîmplare. Pînă atunci să observăm că şi Cupa Mondială este de la un punct încolo o poveste despre selecţie. Selecţie, Selecao, Felipao. Felipao Scolari nu i-a luat în lot pe Kaka, Robinho sau Ronaldinho. Bine, am înţeles: raţiuni tehnico-tactice, vîrstă, formă sportivă. Doar că în timp ce Kaka trage poze de zor în tribună, Fred şi Jo (vorba unui prieten, pentru Brazilia evoluează Jocurile Olimpice) se fac de rîs la greu. Iar Neymar varsă lacrimi de crocodil blond la intonarea imnului.

Mult succes, Gâlcă!

Noul antrenor al Stelei ne fusese descris drept un om echilibrat, pasionat de meserie. Deocamdată pare mai interesat să intre pe sub pielea patronului

Dacă Al Capone avea o echipă, Joe DiMaggio trecea pe la el înainte să semneze contractul. Pe la el, adică pe la Alcatraz, locul acela cu foarte puţină verdeaţă unde fusese închis faimosul gangster de autorităţile federale americane. Dar gata cu exerciţiile de imaginaţie. Vorbim despre alt sport - baseball -, despre personaje de anverguri diferite - Joe Di Maggio, legenda sportului cu bîta, şi un fost fotbalist cumsecade din România, pe numele lui Costel Gîlcă. Vorbim mai ales despre altă ţară - America. America, o ţară imperfectă, unde nu te duci totuşi la vorbitor ca să stabileşti detaliile contractului, lotul de jucători, tactica pentru viitorul sezon. Şi cîte şi mai cîte. Fiindcă Gâlcă ne-a promis că asta nu va ultima vizită la Gigi Becali. Vrea să cunoască mai profund omul. Emoţionant!

La conferinţa de presă în care i s-a oficializat numirea, noul antrenor stelist a plusat şi a anunţat că se va consulta şi cu Mihai Stoica. Tot la vorbitor. Un început în forţă, trebuie să recunoaştem. Gâlcă se forţează să arate lumii că este la cheremul lui Becali. Că nu mişcă un fir din părul gelat al lui Iancu sau Stanciu fără ştirea patronului de la Poarta Albă, Midia Năvodari şi toate ţinuturile în zeghe ale patriei. Dacă la mijloc nu este o manevră subtilă, ceva, un şiretlic menit a-l lăsa să lucreze în linişte, înseamnă că Steaua s-a pricopsit cu încă un executant credincios, unul care “se consultă” cu şeful înainte de a alcătui primul “11″, dar care are libertate deplină în alcătuirea micului dejun. Ba chiar şi la colazione.

De aici încolo aproape că nu mai are rost să glosăm despre stilul spaniol pe care Gâlcă îl va aduce la echipă ori despre cum îşi scrie el, silitor, notiţele în limba lui Cervantes şi a lui Sergio Ramos, de cască fotbaliştii ochii cît cepele. Aş mai fi zis că este un debut cu stîngul cu Gâlcă, dar ar fi fost de bine fiindcă era piciorul lui de bază. Renunţ la ironii şi observ fascinaţia bolnăvicioasă pe care o exercită Steaua în rîndul antrenorilor. Steaua, “simbolul României”, este un certificat absolut necesar în cartea de vizită a unui antrenor care vrea să ajungă la mai mult, la mai bine. Mai binele nu este duşmanul binelui, ci un salariu baban, pe care CV-ul împănat cu prezenţa pe banca primei echipe de fotbal a României îl poate asigura după modelul Reghecampf. În aceeaşi ordine de idei, lumea antrenorilor nu îl urăşte pe Reghecampf pentru aroganţă şi obrăznicie, ci din cauză că puţini sînt în stare să dea lovitura ca el.

Să îi urăm succes lui Costel Gâlcă. Mult succes la întîlnirile cu Gigi Becali şi Mihai Stoica!

Boala adevărată a lui Gigi. Cinismul

Conform modelului brevetat în România, Steaua se simte cel mai rău atunci cînd trebuia să se simtă cel mai bine.

Teoretic, eu şi Gigi Becali avem în comun o afecţiune medicală. Amuzaţi-vă, dar nu vă gîndiţi la megalomanie. Boala cu pricina este hernia cervicală de disc. Mai dureroasă şi mai parşivă decît o anunţă denumirea, hernia cervicală presupune în cazurile grave chiar o intervenţie chirugicală destul de complicată. Nu intru în limbaj de specialitate pe care oricum nu îl stăpînesc, vă spun doar că atunci cînd l-am văzut pe omul nostru cu gulerul cervical era gata, gata să îl cred. Mă trecuse un sentiment de co-compasiune ca să zic aşa. Asta numai pînă în momentul în care le cerea imperios judecătorilor să îl elibereze. Ca să se poată opera. Şi musai în străinătate. Ca argument definitiv, pacientul invoca amorţirea picioarelor.

Cînd suferi de hernie cervicală de disc îţi pot amorţi mîinile, nicidecum picioarele. Acesta este un adevăr medical pe care îl poate confirma orice stagiar. În schimb, cînd suferi de cinism, îţi baţi joc de echipă şi de jucători. Acesta este un diagnostic real, nu unul inventat, pentru care nu îţi trebuie studii medicale şi care poate fi confirmat de jucători, antrenori şi suporteri. Hectarele de minciuni şi pogoanele de închinăciuni au căzut la picioarele deţinutului de la Poarta Albă în ziua liberă acordată de Administraţia Penitenciarelor. Zi în care patronul Stelei “a făcut spectacol”, cum le place să spună unor producători de televiziune. De fapt, ziua în care Gigi Becali şi-a dat arama pe faţă în faţa microfoanelor care i-au înghiţit avide elucubraţiile. Minciuna cea mai mică, recunoscută poznaş, fusese aceea cu hernia cervicală. Stătuse şi el cu gîtul niţel strîmb, să-i impresioneze pe judecători. O “aroganţă”, acolo, ce mai conta că nişte doctori se pretaseră şi ei la mascaradă? Ce mai contează că zeci şi sute de doctori procedează la fel cu zeci şi sute de deţinuţi-bolnavi închipuiţi?

Aroganţa cea mare urma pe parcursul aceleiaşi rodnice zile, în care mucenicul din Pipera se lepăda de iubirea pentru Steaua. Ca de Satana. Te lepezi de Steaua? Mă lepăd! Te lepezi de Satana? Mă lepăd, dar contra cost! Nu o iubise niciodată, nu ştia el nici ce se întîmplase la Sevilla pe 7 mai 1986, dar de-a lungul vremii dăduse senzaţia că i-ar păsa, că vrea să înveţe. Şi că îşi tratează clubul cu o afecţiune pe care nu o ai pentru o simplă afacere. Aiurea! Puşcăria nu l-a făcut mai înţelept pe Gigi Becali, ci doar mai cinic. Îl interesează doar banii, nu gloria Stelei. S-a spovedit în direct, pe canalele de ştiri. Ce nu a mărturisit este de ce a devalizat clubul. Un bun patron nu îşi decapitalizează afacerea. Un bun creştin nu îşi lasă angajaţii care îi bagă milioanele de euro în buzunare să numere lunile rămase pînă la leafă. Lunile, nu zilele.

Povestea discuţiei dintre patron şi jucătorii stelişti este cît se poate de reală. Cu asta, explodează şi ultima gogoaşă despre patronul-binefăcător-investitor din fotbalul românesc. Acum avem şi o posibilă explicaţie pentru apatia steliştilor din finala Cupei României, dincolo de ardoarea băieţilor antrenaţi de Isăilă. Şi mai avem un avertisment pentru sezonul care vine. Nici Steaua nu se simte prea bine. Înainte să vă bucuraţi, aşa cum vi s-a întîmplat, mi se pare, în cazul lui Dinamo, al Rapidului ori al Craiovei, gîndiţi-vă cu ce rămînem dacă se îmbolnăveşte şi oaia vecinului Gigi.