STEAUA ↓

Punctul 1. Laurenţiu Rus este dinamovist convins. Laurenţiu Rus ne oferă o explicaţie ca să vedem că astfel stau lucrurile. Aceasta nu lasă loc dubiilor. Cînd vii la Dinamo, înjuri pe Steaua, spune Laurenţiu. El susţine că aşa procedează toţi cei care vin în Ştefan cel Mare sau cei care au fost crescuţi acolo. Înjuri temeinic marea rivală şi te-ai legitimat ca dinamovist.

Punctul 2. Laurenţiu Rus se pregăteşte pentru marele derby. Întrebat de colegii care l-au intervievat dacă se gîndeşte la cineva anume de la Steaua care ar putea reprezenta un pericol special, băiatul nostru rosteşte numele lui Martinovici. “Am auzit că a tot dat goluri din faze fixe. La meciurile steliştilor nu m-am uitat, că nu prind postul care transmite meciurile lor.”

Punctul 3. Laurenţiu Rus aşteaptă ceva anume din partea lui Cristi Borcea. Să vină la meci şi nu cu mîinile goale, ci cu o primă frumuşică. Ca să ne motiveze mai mult, adaugă Laurenţiu.

Scurte comentarii la punctele 1, 2 şi 3.
Punctul 1. Eşti (devii) dinamovist sau stelist nu pentru că înjuri pe Steaua, respectiv pe Dinamo. Dragostea sau ataşamentul pentru blazonul şi suporterii unei echipe nu se măsoară în cuvinte triviale. Nu ajung cîteva scandări obscene pentru a deveni dinamovist. Dinamoviştii de dată recentă şi cu contract de prestări servicii ca Laurenţiu Rus nu fac diferenţa dintre adversari şi duşmani. Între un rival şi un inamic. Pentru Dinu, Dumitrache, Radu Nunweiller, Răducioiu ori Lupescu, cei de la Steaua nu erau cei care trebuie înjuraţi. Erau cei care trebuie învinşi. Cu orice preţ fotbalistic, nu rupîndu-le picioarele. Diferenţa între un rival şi un duşman este enormă. Este diferenţa dintre, să zicem, muzician şi muzicant. Sau dintre un fotbalist şi un jucător de fotbal.

Punctul 2. Laurenţiu Rus face paradă de ignoranţa lui. Sau îşi propune să fie ironic. Dacă într-adevăr nu a văzut golurile lui Martinovici este foarte grav. Necunoaşterea adversarului (fie şi ăla pe care îl înjuri) reprezintă un mare handicap. Nu un motiv de mîndrie. Una e să sfidezi pe cineva căruia îi cunoşti calităţile şi defectele, alta e să te dai cocoş de dragul băieţilor din galerie. Care, fie vorba între noi, nu mai muşcă momeli din astea.

Punctul 3.  Orizontul de aşteptare al celor care cred că devin dinamovişti, stelişti ori rapidişti înjurîndu-şi rivalele istorice se rezumă la “prime frumuşele”. Acestea sînt plătite de patroni/acţionari/finanţatori care, mai mult sau mai puţin, au cam acelaşi registru de interpretare a vieţii cu jucătorii din subordine. Pentru Laurenţiu Rus şi partenerii lui de înjurături, derbyul cu Steaua e prilej de bucşire a buzunarelor. Sigur că oamenii trebuie să cîştige, să îşi ia salariul, să obţină prime, dar ideea participării la marele derby este alta.

Punctul 4. Suma aritmetică a punctelor 1, 2 şi 3 explică de ce marele derby nu mai este ce a fost odată. Ignoranţă amestecată cu miştocăreală, superficialitate, paradă de sentimente false, meschinărie, lipsă de repere morale. Şi ar mai fi, dar mă opresc că mă prinde meciul scriind.

Alex Bourceanu a împlinit 27 de ani şi, drept răsplată, a fost băgat cu capul în tort de coechipieri. Vestea bună e că mijlocaşul stelist a supravieţuit întîmplării, fiind oricum obişnuit să bage capul în crampoanele adversarilor. Vorbim însă despre însuşi căpitanul Stelei. A fi căpitanul Stelei presupune ceva mai mult decît spirit de sacrificiu în faţa unei porţii zdravene de frişcă, iar Bourceanu o ştie. La 27 de ani nu mai eşti nici o tînără speranţă, nici un fotbalist care începe să se gîndească la ziua retragerii. La 27 de ani eşti la apogeul meseriei de fotbalist. Asta trebuie asumat.

La Bourceanu s-a simţit apăsarea banderolei. În joc, în reacţiile pe care le-a avut pe teren şi în faţa camerelor TV. Saltul de la fotbalistul modest şi harnic al Oţelului la acela de căpitan al Stelei şi om de naţională a fost digerat greu. Uneori, sărbătoritul nostru a părut depăşit de situaţie ori de importanţa evenimentelor. A răspuns scrîşnind din dinţi, ceea ce nu le-a priit nici lui, nici celor din jur. Dar nu a renunţat şi nu a fugit.

L-am urmărit cu simpatie cînd a apărut la Galaţi, apoi la Timişoara. O perioadă nu l-am mai recunoscut. Excesul de voinţă părea să strice şi lucrurile bune pe care le făcea. Voia mult şi reuşea puţin. A doua veste bună după încercarea cu tortul este că Bourceanu cel din ultima vreme s-a calmat. Şi-a regăsit liniştea şi plăcerea de a juca fotbal, pasele lui au sens, iar deposedările şi intercepţiile nu mai par doar rodul disperării vecine cu furia. Este Alex Bourceanu cel pe care îl ştiam şi pe care îl simpatizam, deci îi pot ura: La mulţi ani!

Edi Iordănescu este fiul cel mai mare al lui Puiu Iordănescu. Dar nu numai atît.

Condiţia de fiu al unuia dintre cei mai importanţi antrenori români nu l-a ajutat neapărat în viaţă pe Edi, dar i-a creat un confort material în copilărie şi în adolescenţă la care mulţi ar fi rîvnit. Nu a fost ceea ce se cheamă o beizadea, deşi la un moment dat amorul lui cu o cîntăreaţă a ocupat pagini în tabloide. Juniorul a avut chiar şi o carieră de fotbalist, totuşi fără rezultate săpate în memoria mulţimilor. A trecut mai întîi pe la Steaua, ca junior, mai apoi ca senior. A încercat după aceea în Grecia, la Panionios. Au urmat Unirea Focşani, Rapid, Rocar, Alki Larnaca, Petrolul şi, în sfîrşit, la FC Vaslui, pe cînd echipa lui Adrian Porumboiu de-abia făcea ochi în fotbalul românesc.

Edi Iordănescu nu a moştenit talentul de fotbalist al părintelului său - nici Jordi nu l-a concurat pe Johan Cruyff, asta-i viaţa! -, iar după ce a renunţat să mai joace s-a apucat de antrenorat. O meserie grea. O meserie şi mai grea avînd în spate antecedentele familiale. Cînd ai un tată declarat antrenorul secolului, una şi aceeaşi persoană cu omul care s-a aflat la un penalty distanţă de semifinalele Cupei Mondiale, începi cu un handicap. Tot ce faci, tot ce spui este filtrat, comparat, disecat. La 33 de ani, Edi a apucat să antreneze cîteva etape Steaua, de fiecare dată ca interimar care aparţine unui interimat gigantic demarat sub stăpînirea lui Gigi Becali. Oamenii care se pricep la teoria fotbalui spun că tînărul Iordănescu este pasionat şi pare să aibă harul unei meserii dificile pe care o poţi practica şi fără să fi fost un mare jucător. La extrem, pur şi simplu fără să fi fost fotbalist. Aici replica lui Mourinho rămîne fundamentală: nu trebuie să fi fost cal ca să fii un bun jocheu!

Edi Iordănescu nu s-a sfiit să-şi contreze patronul atunci cînd acesta îşi sfătuise echipa să o ia pe jos spre Bucureşti în cazul unui rezultat prost cu “U” Cluj. La scurt timp a venit declaraţia lui Edi care evalua ca minime şansele Stelei la titlu. Mulţi au citit tupeu în replicile lui, inclusiv Generalul, care nu s-a ferit să-şi urecheze odrasla în media după episodul Cluj. Fiul a rămas ferm pe poziţie, dar şi-a argumentat disidenţa. Astăzi, Ilie Stan este antrenorul atent să aplice indicaţiile tehnico-tactice ale managerului Becali, iar secundul Edi Iordănescu este omul care îşi asumă declaraţiile incomode - falimentul echipei MM Stoica-Rony Levy, optimismul demobilizator care domnea peste lotul stelist înaintea meciului de la Tîrgu Mureş. Mîine, este posibil ca rolurile să se schimbe, fiindcă lui Gigi îi plac persoanele care îi cîntă în strună, dar îi apreciază pe cei care au curajul să-i spună adevărul. Adevărul este că Edi Iordănescu s-ar putea afirma ca antrenor în altă parte decît la Steaua. Cu sau fără binecuvîntarea tatălui. Apoi va şti dacă Steaua se refuză sau nu.