STEAUA ↓

Portarul cu chip de român

Cosmin Moţi a dat lovitura de graţie Stelei. Celelalte lovituri le dăduseră propriii conducători şi jucători

Ţînţari mulţi la Sofia, cam ca la Mila 23. Stadion din alte timpuri, timpuri pe care le-am trăit şi noi. Şi accidentarea lui Tănase din primul minut al meciului. Forţat aiurea, decarul stelist a cedat la întîiul contact cu adversarul. Nota 4, domnu’ doctor!

Acesta a fost cadrul. Fotbalul propriu-zis a început cu 45 de minute de luptă parte-n parte. Keşeru şi Misidjan şi-au împărţit marile ratări la capete de repriză în care Steaua şi Ludogoreţ au abandonat tactica în favoarea unei frenezii ofensive plăcute spectatorului nealiniat, dar neproductivă.

Foarte bună remarca de la pauză a lui Gabi Balint. Steaua ar fi trebuit să atace mai cu măsură, spunea fostul internaţional, care simţea că băieţii antrenaţi de Costel Gâlcă s-au lăsat tîrîţi într-o morişcă a fotbalului avîntat, anulînd multe dintre atuurile steliste. Szukala şi Varela s-au văzut de multe ori puşi în dificultate nu doar pentru că Latovlevici şi-a făcut treaba aproximativ, ci şi din cauză că Breeveld şi Prepeliţă au acoperit, dar au recuperat puţin, iar Stanciu, înlocuitorul lui Tănase, a fost încă o dată agitat şi lipsit de limpezime.

Steaua nu şi-a găsit liniştea şi luciditatea invocate de Gabi Balint nici după pauză. Strălucitor la construcţie în prima parte, Sînmărtean a fost în continuare creatorul de joc al Stelei, deşi oboseala, adversar parşiv, s-a instalat cu fiecare minut care trecea. Steaua ultimelor 20 de minute ale meciului de la Sofia a arătat rău. Fricoasă şi copleşită parcă de dorinţa destul de primitivă a echipei lui Dermengiev, în alte vremuri doar secundul lui Stoichiţă.

Din jocul ofensiv anunţat de Gâlcă înaintea primului fluier al lui Undiano Mallenco nu rămăseseră decît abnegaţia defensivă şi un spirit de sacrificiu care funcţionează o vreme, dar nu tot meciul. Golul lui Wanderson a amendat tocmai atitudinea pasivă a steliştilor, iar prelungirile au restabilit o justeţe a fotbalului pe care o doream absentă acum.

Contraatacul lui Varela din finalul prelungirilor l-a scos din joc pe Stoianov şi l-a propulsat în poartă pe Moţi. Fostul dinamovist, care a tînjit toată cariera după grupele Champions League, avea calificarea şi în vîrful bocancilor, şi în mănuşi.

Deznodămînt demn de un scenarist cu imaginaţie perversă. Altfel, un avantaj apărut de nicăieri pentru Steaua. Cadoul de 20 de milioane de euro al lui Stoianov a fost refuzat însă de Rîpă şi de Pîrvulescu. Moţi a apărat ca un portar, şi-a cîştigat respectul bulgarilor şi ura românilor (nu chiar a tuturor) şi a ajuns în Champions League prin Razgrad. Nu prin milioanele lui Borcea. Ăsta este un mesaj despre fotbal.

Cum l-a responsabilizat Viorel pe Gabi

Iancu a lovit din nou. Nu în poarta adversă, ci în sticlele de vodcă. Pentru returul cu bulgarii e nevoie de tărie

Aţi observat probabil ce le place străinilor în România. De la expaţi corporatişti pînă la fotbalişti şi turişti, aproape toţi încep cu femeile frumoase şi cu băutura ieftină. Cînd spun asta, un rînjet pofticios le apare pe chip şi simţi cum le curg balele. Vin la rînd apoi în enumerarea dragilor noştri vizitatori, dar la mare distanţă, frumuseţea peisajelor, ospitalitatea oamenilor, bucătăria tradiţională, pelicanii din Deltă şi mănăstirile din Moldova. Noi îi ascultăm cu atenţie şi simţim cum ne creşte inima de mîndrie. Deşi ar trebui să ne revoltăm. Nu admiraţie este în vorbele dînşilor pentru femeia româncă, ci altceva care vine la pachet cu berea ieftină.

Gabi Iancu a comis-o din nou. Gabi Iancu trăieşte în bucăţica de ţară pe care am descris-o mai înainte. Cu fete accesibile şi cu viaţă de noapte tumultuoasă. Gabi Iancu, jucător de fotbal la echipa Steaua Bucureşti, este un cetăţean român cu drepturi egale cu ale oricărui alt cetăţean român. Cetăţenii români cu vîrsta peste 18 ani pot merge conform legii în restaurante, cluburi şi cazinouri fără însoţitor. Iancu are 20 de ani, aşa că nici o problemă. Problema lui Iancu este că el abuzează de dreptul legal şi profită la maximum de programul barurilor pe care le calcă. Mai ales că, atunci cînd eşti fotbalist la Steaua, nu banii lipsesc. În principiu, Centrul Vechi al Bucureştiului este locul ideal pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice între copiii de bani gata şi studentele cursului intensiv de la şcoala vieţii de noapte.

Ne ferim să dezvoltăm aici teoria fotbalistului ascet, care trăieşte în renunţare. Nu de alta, dar avocaţii tinereţii dezinhibate de-abia aşteaptă să-i sară în ajutor. Vreau totuşi să ne reamintim un episod recent care i-a avut ca protagonişti pe Gabi Iancu şi pe noul selecţioner al naţionalei României sub 21 de ani, Viorel Moldovan. Fostul golgeter, în prezent un antrenor respectat, cu dragoste de meserie, i-a dat banderola de căpitan lui Iancu. S-a întîmplat înaintea amicalului de succes cu Italia. Viorel ne-a explicat că astfel vrea să-l responsabilizeze. Cînd mi-am exprimat îndoielile în timpul unei scurte discuţii telefonice la DigiSport, antrenorul a părut contrariat, dacă nu cumva chiar deranjat. Totul pe un ton urban, însă. Moldovan este un om civilizat, care are şi avantajul de a fi trăit o importantă perioadă a vieţii printre străini. În ţări unde nu îţi permiţi să lauzi oferta de femele la hectarul de cluburi de noapte.

Nu trăiesc vreo satisfacţie că Iancu mi-a dat mie dreptate, nu selecţionerului. Pilda biblică a fiului risipitor, în cinstea căruia a fost tăiat viţelul cel gras din bătătură, n-a funcţionat. În viaţa reală, oamenii mai trebuie să şi ispăşească pentru greşelile lor, nu doar să fie mîngîiaţi pe creştet. Asta ca să rămînem în registrul biblic. În concluzie, Iancu nu a înţeles nimic. Sau a înţeles că i se tolerează orice, dacă reuşeşte un lob peste un portar norvegian o dată la două sezoane. Iancu nu este irecuperabil, dar va deveni un caz cu complicitatea involuntară a unor persoane bine intenţionate ca Moldovan. O vreme, el trebuia supravegheat, îndrumat, monitorizat. Educaţia nu se face doar cu biciul, dragă Viorel, dar se poate face cu constrîngeri. Cu o interpretare creatoare a învăţămintelor Cărţii Cărţilor. De exemplu, premiindu-i pe colegii cuminţi şi muncitori ai lui Găbiţă cu banderola cea grasă de căpitan.

Senor Costel

Gâlcă încearcă să facă o echipă mai bună din Steaua şi să rămînă civilizat. Este o încercare care merită încurajată

Mai ţineţi minte cum arătau antrenorii pe vremuri? Poate n-ar fi rău să ne amintim. Poate că ar fi bine să le spunem şi mai tinerilor noştri suferinzi în ale fotbalului, căci ei nu i-au apucat. Nu că ar fi pierdut ceva fundamental! Estetic vorbind, antrenorul ancestral era ceva între omul cavernelor şi maistrul din uzină căruia îi placea să-şi rîdă de inginerul picat în secţia lui. La noi cel puţin, respectivul era apelat cu “nea”, formulă de politeţe aproximativă. “Nea” se îmbrăca de regulă cu un trening ponosit din care ieşea în evidenţă burta post activitate competiţională. “Nea” vorbea simplu, dădea indicaţii de genul “Focu’ la ei!” sau “Să-i urcăm pe garduri!”. Cînd “elevii” nu răspundeau corect comenzilor primite, îi mai altoia. Ca semn al înţelepciunii şi autorităţii. “Nea” fuma înainte de meci, în timpul acestuia şi după, iar cînd stresul atingea cote paroxistice scuipa cu poftă şi înjura neaoş. Îşi făcea un titlu de glorie din ignoranţă. Nu ştia limbi străine, nu îl interesa adversarul. Se apăra cu deviza “Să ne facem jocul nostru”.

Trecem acum la noua generaţie. Am un prieten pe care îl deranjează eleganţa vestimentară cernită a lui Costel Gâlcă. Admite că se îmbracă bine, că este slim şi cad de minune hainele pe el, dar susţine şi că prea mult negru strică. Nu îi împărtăşesc revolta cromatică, din contră. Dar orice microbist ştie că pe Costel Gâlcă nu costumele Armani îl ţin în funcţie, ci rezultatele. Asta este o propoziţie-capcană, fiindcă dacă o considerăm sută la sută adevărată ajungem din nou la “nea”, cel cu trening şi burtă. Altceva mi se pare important. Indiferent în ce culori se îmbracă, încă noul antrenor al Stelei este un personaj de descoperit. Un om cu o personalitate mult mai puternică decît ai fi tentat să crezi la o privire fugară.

De aceea îl observ cu o atenţie vecină cu simpatia pe Costel Gâlcă. Este un interes profesional şi uman aici. Ziaristul are obligaţia să îşi cunoască şi să îşi înţeleagă personajele despre care scrie. Să reducă la minimum impresiile subiective şi umorile personale şi să maximizeze faptele. Iar faptele spun că Gâlcă propune un amestec de bun-simţ şi modestie acolo unde sălăşluiau aroganţa şi trufia. Din nou mi se va atrage atenţia că trufaşul şi arogantul Reghe a cîştigat două titluri, cu participări în grupele Champions League, iar succesorul care nu-şi bruftuluieşte interlocutorii la conferinţa de presă a cîştigat deocamdată doar admiraţia reporterilor cărora le-a strîns mîna la zona mixtă.

Apropo de conferinţa de presă de după meciul cu Ludogoreţ. Gâlcă a vorbit la superlativ despre jucătorii lui. Chit că ştie mai bine decît noi ce a mers şi ce nu. Pentru cei foarte atenţi la subtext şi la nuanţe, el a spus însă mult mai mult decît s-a auzit în microfoane. Între prestaţia “magnifică” a lui Sînmărtean şi cea “foarte bună” a lui Latovlevici există o mare diferenţă semantică. Antrenorul Stelei stăpîneşte o regulă de bază. Autoritatea în faţa jucătorilor nu ţi-o cîştigi beştelindu-i în public. Dar ceva îmi spune că zahărul de la apariţiile TV se metamorfozează în porţii mici de chinină în cantonamente. Acolo unde, de exemplu, golgeterul află că va fi sacrificat spre folosul echipei. Un tip slab şi influenţabil n-ar reuşi aşa ceva în veci.

Nu pariez pe succesul profesional al lui Gâlcă, dar pentru frumuseţea demonstraţiei mi-ar plăcea să-i iasă. Să dovedeşti că poţi avea rezultate şi, concomitent, să rămîi un om civilizat. Şi, pe cît posibil, să arăţi mai aproape de Arsene Wenger decît de nea…