CRAIOVA ↓

Un meci frumos. Cu goluri şi răsturnări de situaţie. Cu o lovitură de teatru în prelungiri, marca Szekely. Nu asta ne dorim? Sau mai există printre noi şi esteţi ai nimicului tactic de anihilare a adversarului? Posibil, dar îi vom corupe şi pe ei! Un meci bun între două echipe care ştiu fotbal şi vor să îl arate. Craiova şi Steaua, plus vreo 20.000 de mii de suflete care au simţit că dincolo de procentele discutabile din alegerile prezidenţiale, în viaţa cea de toate zilele sînt cîteva puncte de sprijin pe care e păcat să le abandonăm. Un dribling al lui Florin Costea, altul al lui Mihai, fratele lui, o centrare-covrig a lui Szekely, un şut cumva instetic al lui Kapetanos, dar pe care scrie mai mereu gol.

Fotbalul trebuie privit uneori cu ochii doar spre teren. Fără să ştii care e linia de clasament a unei formaţii unde Prepeliţă sare un metru şi jumătate peste Ghionea şi Rada, pentru ca după un sfert de oră să danseze în jurul veteranului Petre Marin, sub privirile îngăduitoare şi de competenţă aproximativă ale arbitrului Robert Dumitru. Un Craiova-Steaua în care mingea a stat mai mult lipită de gazon decît jucătorii faultaţi, lucru care povesteşte despre o anumită calitate tehnică a fotbaliştilor. Craiova e un loc ospitalier pentru fotbal, pentru că ospitalitatea vine din dragoste. Lucru banal, a ieşit din nou în evidenţă rasa lui Florin Costea. Lucru mai puţin obişnuit, n-a trecut neobservată prezenţa în Bănie a lui Răzvan Lucescu. Fapt cert, selecţionerul n-a venit la Craiova cu scopul de a observa cum cad ultimele frunze din copaci.

Ce a fost mai întîi, fotbalistul sau selecţionerul? Ranchiuna sau generozitatea?

Florin Costea a mai înscris un gol. Florin Costea este golgeterul la zi al Ligii I. Florin Costea se sufocă în îmbrăţişările colegilor. Pentru că Universitatea Craiova respiră şi prin Florin Costea. Dar se întîmplă ceva ciudat. Florin Costea nu se bucură atunci cînd înscrie. Sau se bucură reţinut. Ori scapă o înjurătură printre dinţi. Şi să nu ziceţi că nu aţi văzut! Florin Costea are un război al său, de nimeni ştiut. E supărat, nu se ştie pe ce, pe cine, poate pe nedreptăţile vieţii, posibil pe ingratitudinea celorlalţi, poate pe el, că nu ştie cum să-l oblige pe Răzvan. Numai că Florin se purta tot aşa şi atunci cînd era selecţionat de Piţurcă. Îmbufnatul din Orodel se întîlnise cu încruntatul din Vîlcea.

Răzvan Lucescu nu trebuie să citească editorialele în care este lăudat Florin Costea. Nu-i intră în sarcinile de serviciu obligaţia să ţină cont de părerile oamenilor din şi de fotbal, ale microbiştilor, jurnaliştilor, analiştilor. Influenţa societăţii civile se opreşte la porţile cantonamentului de la Mogoşoaia. Selecţionerul modern e un despot cu mandat de la federaţie, are drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Viaţa în tricoul naţionalei, nefiinţa în uitarea pe banca echipei de club. Sună dramatic, chiar melodramatic. Literar. Iar fotbalul nu e literatură decît în mintea unor domni pe care îi cheamă Salman Rushdie sau Mario Vargas Llosa. Sau Lobo Antunes. Apropo, ştiaţi că Rushdie, condamnatul unui ayatolah şi prizonierul sentimental al Monicăi Bîrlădeanu, a sosit în România? Iar asta se întîmplă exact la 24 de ore după ce Tottenham, echipa lui favorită, a strivit pe Wigan printr-un jucător cu nume de scriitor celebru, Defoe?

Sărim înapoi la Florin Costea. Poate că după semnalele reci de la Răzvan, nici olteanul cu simţul golului nu mai e atît de fiert să vină la naţională. Asta dacă presupunem că ar fi fost vreodată. E decizia lui dacă rămîne supărat pe lume şi pe viaţă. Numai că aerele de geniu neînţeles sînt neproductive în cazul unui fotbalist care perforează porţile adverse nu pentru a intra în cartea de aur a istoriei, ci în contul unui viitor contract mai gras. Ideal ar fi ca apetitul de gol al lui Costea să se suprapună cu pofta de a conduce (bine) a lui Răzvan. Florin Costea are calităţi de mare fotbalist, e tehnic, intuitiv, e bine clădit, dar pare lipsit de sfătuitorii potriviţi. Răzvan are prea mulţi sfătuitori şi e prea puţin dispus să-i asculte şi pe aceia care nu bat cîmpii. De aici rezultă că naţionala e suma orgoliilor oamenilor din sistem. O sumă negativă. Pentru nelămuriri, poate fi consultat domnul profesor de matematică Cristi Pustai.

Trecerea la Dinamo a unui copil de 10 ani nu trebuie să fie decizia familei, nici a unui club

Alexandru are 10 ani şi joacă fotbal. Alexandru joacă fotbal la juniorii Universităţii Craiova. E atacant, apropiaţii clubului spun că a legat o prietenie durabilă cu mingea, iar atunci cînd echipa mare a Craiovei îşi dispută meciurile de acasă intră în rolul copilului de mingi. Fiind el alături de colegi la începutul partidei contra lui Dinamo, Alexandru a participat vrînd-nevrînd la un ritual. Acesta decurge neschimbat de decenii. Cînd intră tipii ăia în alb şi roşu pe teren, duşmanii de moarte carevasăzică, tribuna alb-albastră fluieră. Cu patos. De fapt, fluieră tot stadionul, de la vlădică la opincă, de la Mititelu şi Solomon pînă la ultimul ţînc nimerit acolo. O fi şi ceva ură la mijloc, dar mimetismul bate alergia la cîini.

Alexandru are 10 ani şi joacă fotbal pentru Universitatea Craiova. Dar Alexandru nu a putut să-i fluiere pe dinamovişti. A privit cu un aer jenat spre băieţii din echipă, apoi vinovat spre duşmani. Nu are stofă de trădător, nici oportunist nu e, lasă că habar n-are cu se mănîncă treaba asta. Cei mari ar spune că se afla într-un conflict de interese. Explicaţia este însă mai simplă decît un “huo” care începe cu mu… Tatăl lui era printre “ceilalţi”. Era unul dintre duşmani. Şi poate ar fi avut unele motive să intre în cor. Dar era tatăl lui. Iar tatăl lui l-a luat după umeri cu un gest care cuprindea tandreţea tuturor absenţelor. Motivate şi nemotivate. Preţ de o clipă, puştiul s-a ascuns în braţele tatălui de toate rele lumii.

Tatăl lui pe care îl vede destul de rar şi în situaţiile cele mai proaste cu putinţă. Tatăl lui e Claudiu Niculescu, iar el, Alexandru Niculescu, creşte la Craiova împreună cu mama lui. Fiindcă părinţii s-au despărţit. Aici ne oprim, fiindcă ar trebui să plonjăm într-o chestiune foarte complicată, care depăşeşte nu doar puterea de înţelegere a lui Alexandru, ci şi pe a noastră. Plus că n-avem calificare de moralişti. Iar povestea pe care o spunem este mai ales despre fotbal.

Alexandru are 10 ani şi joacă fotbal. Acum e la Craiova, dar e dorit de Dinamo. Dinamo ştie să crească tineri fotbalişti, la fel Universitatea. Alexandru e obligat să decidă. Fiindcă a lui e alegerea, chiar dacă are doar 10 ani. Oricum ar da-o, tot nu îşi va recupera ambii părinţi. Dar el e bărbat şi trebuie să ştie ce-i mai bine pentru el. Dincolo de propaganda lui Mititelu şi de cîntecele ademenitoare din Groapă. E una din situaţiile acelea cînd părinţii sînt obligaţi să asculte de copii. Mă gîndesc că îi datorează asta, fiindcă ei au creat-o. Situaţia, vreau să zic.