Caseta tehnică a meciului CFR-Chiajna este de un umor nebun. Jocul echipei lui Ando, nu
Radu Bichiş, colegul nostru de la Cluj, a scris cronica meciului CFR-Concordia Chiajna. Radu este un om fără prejudecăţi, care nu împarte lumea în mitici superficiali şi ardeleni profunzi. Cronica lui descrie fidel modul în care băieţii antrenaţi de Andone şi-au dat cu stîngul în dreptul, iar unele pasaje sînt străbătute de o subtilă notă de sarcasm. Umorul vine tocmai de acolo de unde te aşteptai mai puţin, din caseta tehnică a partidei. Mai exact din notele pe care le-au primit pe merit jucătorii CFR-ului. Campioni sînt Beto, Maftei şi Nicoară, fiecare cu nota 2, urmaţi la mică distanţă de Cadu, Piccolo şi Gabi Mureşan, care au primit 3. La şcoală, luai 1 pentru copiat şi 2 cînd nu ştiai absolut nimic şi lăsai foaia goală. 3-ul îl împuşcai atunci cînd scriai corect enunţul problemei. Vă las plăcerea de a descoperi analogiile cu faptele de vitejie ale lui Beto şi compania.
A exagerat Radu? Nici vorbă. Este el cumva în slujba puterilor bucureştene care vor să destabilizeze edificiul lui Arpad Paszkany? Hai să fim serioşi! Şi atunci? Nu cumva această echipă care s-a umplut de ridicol în faţa Rapidului şi a Chiajnei este altceva decît pare? Pentru că una este să joci modest, iar alta este să te faci de rîs. Portughezul Jorge Costa, un antrenor mediocru care practica doar violenţa familială cu succes, a fost alungat după umilinţa cu Rapid, 0-5. Apoi a fost adus Andone. Un bun motivator, s-a spus. În plus, amic cu Paszkany (pentru că l-a demis după ce cîştigase un campionat, taman înainte să apuce să stea pe bancă în Champions League?) Nu putea să-şi lase lase un prieten la greu, a venit textul de peste munţi. Am vărsat o lacrimă, apoi am văzut rezultatele. Fălcosul a adus un punct obţinut cu noroc în deplasarea la Ploieşti şi a pierdut fără drept de recurs meciul cu ilfovenii lui Reghe. Continue reading →
Iuliu Mureşan atacă la temelie răul din fotbalul românesc. La temelie este chiar el.
Nea Mitică, dom’le, şi noi ne-am uitat cu interes la meci, la CFR-Oţelul, carevasăzică, dar nu ni s-a părut nici aşa de curat, nici chiar pe viaţă şi pe moarte. Cititor de Sartre şi amator de existenţialism prin Champions League, doctorul Iuliu Mureşan invocă greaţa pe care i-o provoacă ziarele de sport bucureştene, că oricum altele nu sînt. Păcat, ar fi mers ca unsă o Gazeta Pro CFR-ului! Spicuind totuşi presa, insensibil la aria ei de acoperire geografică, am dat şi peste hotărîrea dramatică a celuilalt Mureşan, Gabi, care, după ce a perforat poarta Oţelului cu două torpile, a decis să nu se mai uite la televizor, dar deloc, deloc, înţelegeţi, nici la “Românii au talent”, nici la “Happy hour”, nici la “Mireasă pentru fiul meu”. Ce pierdere, dacă stai să te gîndeşti…
Marcat de greaţa lui Iuliu Mureşan faţă de trecutul comunist al echipelor bucureştene pe care le ţin în braţe jurnaliştii greţoşi, am dat peste două interviuri ale domniei sale, unul pentru Libertatea, celălalt pentru Adevărul. În primul, domnul doctor spune că fotbalul este mai murdar decît medicina internă. Negru pe albul halatului de medic! În interviul acordat Adevărului, şi probabil în numele adevărului, dl Mureşan răspunde tranşant la întrebarea: Cine e doctor în şmecherie în fotbalul românesc? “Ce întrebare e asta? Normal, eu!” Apoi oficialul clujean face o confesiune înduioşătoare: adoră desenele animate. Iar personajul preferat este…, ei, hai, personajul preferat este… nu ghiciţi niciodată, deci şoricelul Jerry, de ce, hai să vă văd, de ce?, pentru că “este, aşa, abil şi şmecheraş ca mine”. No comment. Poate doar că senzaţia de vertij a ludicului (e ceva de bine!) Iuliu Mureşan faţă de cluburile comunisto-securiste din Bucureşti ar trebui cumva temperată, fiindcă şi pe la Cluj erau doctori militari în slujba băieţilor cu ochi albaştri.
Scurt remember pentru Mitică Dragomir, care în urmă cu vreo 9 ani era tot preşedintele LPF şi avea simţurile mult mai vii. După faimosul Ceahlăul-Dinamo din 10 martie 2003, Dragomir se autosesiza şi acuza direct noncombatul nemţenilor. În direct, la Procesul etapei, unde se făcea totodată ecoul indignării lui Victor Piţurcă, pe atunci partener de table al şefului Ligii şi antrenor al Stelei, implicată în lupta pentru titlu cu Dinamo. Mai mult, Dragomir invoca şi o convorbire telefonică pe care o purtase cu preşedintele FRF de atunci, de acum şi dintotdeauna, Mircea Sandu. Acesta din urmă îi confirmase impresiile unui meci în care, de exemplu, Dominte şi Forminte, celebrul cuplu de fundaşi centrali, nu săriseră niciodată la cap cu atacanţii din Ştefan cel Mare.
Cazul a fost îngropat la comisii, dar a rămas ca momentul în care conducătorii fotbalului românesc s-au desolidarizat de aranjamente, luîndu-şi presa ca aliat. Sîntem în 2012. Mitică Dragomir şi Mircea Sandu văd curăţenia din teren şi mizeria din tribune. Am ajuns pe locul 50 şi nu se mai ştie cît în lume, iar presa continuă să bată cîmpii.
Martinovici şi Cadu ne învaţă ceva. Culmea, lecţia este ascultată şi are succes!
Ceva despre Martinovici. Apoi despre Cadu. Despre drumul de la anonimat la celebritate, despre cum ajungi idol al galeriei comportîndu-te ca un bărbat. Calea cea mai scurtă spre banderola de căpitan. Căpitan moral sau căpitan pur şi simplu. Sîrbul Novak Martinovici, iar alături de el portughezul Ricardo Cadu. Doi străini care muncesc în România de nişte ani, timp în care s-au eliberat de prejudecăţi. Doi oameni pentru care România nu (mai) este doar locul de unde saltă nişte bani la sfîrşitul lunii. Continue reading →
