Fotbal intern ↓

Sărăcia de fotbal practicată de echipa lui Stoichiţă alungă toţi muşteriii

Trăim ca să cumpărăm. Marfă de tot felul, iluzii, tot un fel de marfă. Mii de români îşi rup hainele de pe ei şi răstoarnă rafturile cu produsele ieftine din malluri şi hipermarketuri nou lansate. E o frenezie care rimează cu isteria, dar mai ales cu sărăcia. Dacă aţi văzut imaginile de la Iaşi, unde pensionarii se băteau pe truse de bricolaj, iar mamele cu copii preşcolari de mînă îşi cumpărau drujbe pentrunuseştiece, nu se poate să nu fi avut măcar o strîngere de inimă. Asta după ce vă veţi fi amuzat.

Steaua seamănă izbitor cu un mall la finalul sezonului de reduceri. Intri în clădirea modernă, miroase a parfumuri de la Sephora şi a pîineturi scumpe de la Paul’s, numai că în magazine e ca după invazia lăcustelor. E ce a mai rămas după trecerea pasionaţilor de shopping. Cămăşi XXXL, sacouri XS, pantofi de copii la rafturile de adulţi. Marfă de necumpărat. Solduri prăfuite. Fotbalişti nepotriviţi pe posturi care nu sînt şi nu vor fi niciodată ale lor. Ovidiu Petre, ceasul care măsoară secundele în care Marius Alexe trece pe lîngă el şi pe lîngă Parpas. Tic-tac, tic-tac, pac-pac, pac-pac!

Steaua e o marfă de necumpărat. E o haină dintr-o stofă cîndva de calitate, acum năpădită de moliile amatorismului. Calitatea îndoielnică a multora dintre jucătorii din Ghencea a dus la reprezentaţia tristă din Ştefan cel Mare. Zapata, Baciu, Pleşan, Golanski, Toja, Parpas sau Pepe nu au, de fapt, nici o vină. Ei sînt produsul fanteziilor celor care conduc clubul, care alimentează imaginaţia lui Gigi Becali. Steaua arată rău pentru că nişte oameni plătiţi să antreneze şi să transfere fotbalişti nu şi-au făcut treaba. Amestecul patronului în alcătuirea şi viaţa echipei este real, dar de cele mai multe ori este alibi. Dacă Parpas e creaţia lui Stoichiţă, aşa cum s-a lăudat antrenorul roş-albaştrilor, cineva are problemă de percepţie. Ori noi, ori el.

Capitol separat al unei reprezentaţii triste. Petre Marin este chemat la schimbare în minutul 65 al derbyului. Intră Surdu, să mărească forţa ofensivă a Stelei. Ha! Sau ha, ha! Petre Marin iese şi e calmat cu greu. Jucase bine, numai că preacucernicul purtător al butonilor de aur se antepronunţase. E ceva naşpa cu Petrică, e dubios, e blat. Da, e blat cu forma sportivă, e dubios de tînăr la cei aproape 37 de ani ai lui. Şi atunci trebuie să îi dăm o lecţie. Să ştie el cine-i şefu în Ghencea! Nenorocirea e că toţi ştiu cine-i şeful acolo şi se întrec să-i ghicească gîndurile. Doar că asta nu ţine loc nici de fundaşi centrali, nici de atacanţi.

Curăţenia la Dinamo a început din interiorul vestiarului. Cam tîrziu, dar a început

Atunci cînd N’Doye protestează cu pantalonii în vine împotriva invaziei paparazzilor în viaţa privată, Paula Ungureanu mai are vreo două-trei ore de somn. La el urmează mahmureala ramadanică şi pozele din Cancan sau Click, la ea primul antrenament al zilei. N’Doye e fotbalist la Dinamo, Paula Ungureanu e handbalistă la Oltchim şi la naţionala României. Fotbalistul N’Doye s-a transferat de la Vaslui la Dinamo, pentru că văcuţele cu ugerul plin de lapte ale domnului Porumboiu sînt mai puţin interesante decît blondele tunate din Capitală. Handbalista Paula Ungureanu şi-a cîştigat greu dreptul de a apăra poarta naţionalei, fiindcă predecesoarea se numea Luminiţa Huţupan. Nimeni nu avea curajul de a înlocui ceva foarte bun cu altceva foarte bun, dar cu nişte ani în minus.

Gata cu antiteza! Ăsta e un procedeu literar pe care copiii îl învaţă la limba română în şcoala generală. Binele de o parte, răul de cealaltă. Alb-negru, drept-nedrept. Despre N’Doye şi Paula Ungureanu se poate scrie în antiteză. E uşor. E la îndemînă. Şi prinde. Dar despre Adrian Cristea cum se poate scrie? Despre cel supranumit (sau poreclit?) Prinţul ce poţi spune? Pe el cu ce să îl pui în antiteză, cu mingea, cu terenul, cu fanioanele de la colţurile terenului? Nu merge, fiindcă omul vrea să fie lăsat în pace. De şefi, de coechipieri, de ziarişti, de suporteri. Cristea cel Indolent - e şi aceasta o variantă de titlu aristocratic - doreşte să nu fie deranjat. Nu îi plac provocările, situaţiile limită, situaţiile de gol. De-aia le şi ratează. Pentru Adrian Cristea cuvinte ca dăruire, sacrificiu, solidaritate, răspundere, responsabilitate, maturitate nu înseamnă nimic. Sînt nişte abstracţiuni de ocolit ca adversarii. Vorbe goale de conţinut. Nu goluri, din acelea marchează fotbaliştii, în timp ce prinţii mîngîie mingea pe la mijlocul terenului.

Revolta din vestiarul dinamovist e naturală. Supărarea lui Marius Niculae sau a lui Florin Bratu valorează mai mult decît toate privaţiunile de libertate prin cantonament impuse cînd şi cînd de conducere. Colectivul, ha, ce cuvînt perimat!, hai să o numim echipa, are uneori forţa de a elimina corpurile străine. Nişte oameni muncesc împreună, iar la un moment dat se simt trădaţi de unul dintre ei. Ei, cei cu sînge roşu, nu îl mai vor alături pe cel cu albastru nu în hemoglobină, ci doar în cerul gurii. Şi îl resping. Conducerea e obligată să ia act de voinţa jucătorilor. A, într-o lume ideală şi într-o instituţie serioasă, curăţenia e urmarea respectării regulilor, constrîngerilor, recompenselor. În lumea reală, fumurile de la tribuna oficială ajung la capetele lui N’Doye şi Adrian Cristea, care pricep că şmecheria e monedă de schimb. Păi, fată, ce farmec are unul ca Andrei Cristea, care îşi vede de treaba lui, nouă ne plac ăştia macho, băieţi răi, ham, ham, nu papă-lapte care se antrenează şi adorm ca pruncii pe la 10 seara!

Nivelul protestului a ajuns undeva foarte jos. Sîntem nu doar ce jucăm, ci şi ceea ce ascultăm

Se întîmplă ceva ciudat în fotbal, ai impresia că lumea ascultă pe rupte Pink Floyd. Mai exact The Wall. Mulţi vor obiecta cu temei că a asculta The Wall nu te califică automat drept meloman Floyd. Mai degrabă invers. Trecem însă peste amănuntele de ordin tehnico-tactic-psyhedellic. Noi jucăm şi comentăm fotbal, nu gîndim. Şi revenim. De la Sorin Cîrţu la Jose Mourinho şi pînă la Florin Costea, cu toţii au repetat gestul lui Bob Geldof, interpretul personajului principal din filmul inspirat de muzica Floyd. Mîinile încrucişate ca semn al încătuşării. Simbolul lipsei de putere al omului obişnuit în războiul rece cu autoritatea. Cel puţin asta a fost explicaţia oferită de colegii italieni pentru gestul de revoltă al portughezului Mourinho la meciul Inter-Sampdoria. Cool şi vintage. Foarte flower-power.

Să fi fost atît de puternic impactul imaginilor unui film încît doi antrenori şi un jucător să fi apelat la o simbolistică atît de sofisticată în încercarea de a protesta? Parcă îi şi vezi pe Sorinaccio, pe Florin şi pe Jose cum se lasă pătrunşi de fluidul notelor. La boxe tună versurile din “Another brick în the wall”. “Hey, theacher, leave them kids alone!”… “We don’t need no education!… No dark sarcasm în the classroom” Sau “Mother”. “Mother, should I trust the government?” Apoi, încărcaţi, hipnotizaţi, dar ce zic eu, posedaţi de muzica Floyd, cei trei îşi fundamentează protestestul luînd ca punct de pornire versurile cu mesaj social-politic ale lui Roger Waters. Este că nu prea merge?

Noi fiind mai puţin duşi pe la Vatican decît ziariştii italieni şi cu o vecinătate explicită a comunităţii de manelişti şi cocalari ocrotiţi de însuşi preşedintele ţării, avem o explicaţie simplă pentru mîinile încrucişate ale lui Cîrţu, Costea şi onor Jose Mourinho. Cînd au procedat aşa, toţi, plus alţii pe cale să-şi pună şi ei încheieturile în nişte cătuşe imaginare, îşi trimiteau inamicul la puşcărie, indiferent că era vorba despre un arbitru sau un oficial al echipei adverse. Nu soarta omenirii îi îngrijora pe ei, ei nu retrăiesc angoasele lui Waters, “Maggie, what have we don?”, ci “Augustus, ce ne-ai făcut, mînca-ţi-aş?” ori “Pruneo, vedea-te-aş la puşcărie!” Nici Jose nu face excepţie, el oricum ar fi evocat un fado din ţara natală, nu o chestie british cu miros de iarbă.

Nivelul protestului în fotbal e foarte jos, atît de jos încît ţi-e teamă să dai sonor la televizor atunci cînd Dinamo şi Craiova se înfruntă telefonic. Steaua şi Timişoara sînt în joc de glezne pentru următoarele furtişaguri din arbitrajul unde se iau testele pe copiate. Iar returul de-abia a început. Urmează alte înfruntări în timpul cărora singura victimă veritabilă e limba română. Alte refulări de lături. Puneţi-vă costume de scafandru, luaţi-vă butelii de oxigen la voi şi dacă totuşi sînteţi printre ăia unu la sută care au alte gusturi decît Băse şi care nu dau din buric cu Copilu’ Minune, ascultaţi totuşi The Wall! E un început.