Cupa UEFA ↓

Mulţi gîndesc că miercuri vom susţine un examen în faţa spaniolilor, a Europei. Totuşi, e suficient să fim noi înşine, fără să exhibăm nimic

Bucureşti, oraşul acela aglomerat şi nu foarte curat, oraşul cu maidanezi, dar fără prea mulţi danezi.

Bucureşti, oraşul detestat de toţi românii, şi de cei care îl locuiesc, şi de cei care vin de peste munţi şi din cîmpii să îşi găsească de lucru.  Bucureşti. Cu cît e mai detestat, cu atît e mai populat.

Bucureşti, oraşul cu Ateneu, pentru care mai mulţi cetăţeni au dat odinioară cîte un leu. Ca să îl vadă şi să îl asculte pe Enescu. Apoi pe Yehudi Menuhin, Sergiu Celibidache, Zubin Mehta şi, mult mai tîrziu, pe Nigel Kennedy.

Bucureşti, oraşul viu, spaţiul în care România civilizată se întîlneşte cu România deviantă, locul comun al celor mai crude contraste, deci şi al Cruduţei, şi al lui Nilă.

Bucureşti, capitala României. Bucureşti, oraşul meu, deşi nu m-am născut în el. Bucureşti, oraşul în care am învăţat (poate prea mult) şi m-am îndrăgostit. Oraşul în care am descoperit “Maestrul şi Margareta” pe scena unui teatru. Se numea “Mic”, dar nu era deloc aşa.

Bucureşti, oraşul care mi-a dăruit cuplajele de pe “23 August”, seara victoriei cu Hamburg şi magnoliile înflorite din Herăstrău.

Bucureşti, oraşul finalei Europa League. Bucureştiul de dinaintea meciului Athletic Bilbao-Atletico Madrid, “finala atletică” a PRO TV-ului, nu s-a schimbat fundamental. Cîinii fără stăpîn sparg în continuare liniştea nopţilor toride de Mai (sîc, avem şi aşa ceva la Bucureşti!), interlopii îşi pilotează netulburaţi BMW-urile, studenţii fac naveta între McDonald’s şi amfiteatre, bugetarii se îndreaptă cadenţat către un nou weekend. Gazonul de pe Naţional Arena aşteaptă să-şi merite milionul de euro cheltuiţi, iar primarul general culege discret procente pentru viitoarele alegeri.

Bucureşti, cu doar trei zile înaintea finalei. Există în aer ideea, nerostită clar, că trebuie să le demonstrăm ceva spaniolilor&bascilor care ne vor călca pragul. Europei în general. Ceva care ne-ar aşeza mai bine în ochilor lor, de parcă suporterii lui Athletic şi ai lui Atletico ar veni în inspecţie. Dar ei nu vin să ne controleze, ci să se simtă bine. Presimt că se vor simţi. Mîncarea şi băutura sînt destul de ieftine, la fel şi fetele. Fetiţe dulci ca-n Bucureşti, în toată lumea nu găseşti!, cînta Gică Petrescu şi, de pe vremea şansonetistului nostru dîmboviţean, nimic nu pare să se fi schimbat, dimpotrivă. Peste toate, oraşul este mai sigur decît multe alte aglomerări urbane din lume, iar oamenii sînt primitori. Avem şi muzee, şi cîrciumi, şi parcuri.

Bucureştiul finalei este mai ales al voluntarilor. Aici ar mai fi de lucru, pentru că noi nu am dezvoltat decît sporadic cultura voluntariatului. “Preguntame!”. “Întreabă-mă!”, adică, vor purta inscripţionat pe tricouri tinerii care îi vor întîmpina pe suporterii din Bilbao şi din Madrid. Întrebaţi-i şi admiraţi-i, pentru că oamenii care muncesc fără să pretindă o răsplată imediată merită respectul nostru. Întrebaţi-i şi de ce fac asta şi veţi descoperi că Bucureştiul nu şi-a pierdut speranţa.

Bucureşti, oraşul meu. Oraşul nostru, al celor care îl vom iubi şi după finala de miercuri.

Aţi avut emoţii? Pe bune, emoţii din acelea de adolescent, cu goluri în stomac şi înţepături la inimă? Aţi tremurat pentru nişte adversari mai accesibili în cupele europene? Păi, avea rost? Sigur că da, nu ştiţi că nu mai există echipe mici? Nu aţi aflat că toată lumea a înregistrat progrese?

Şi noi regrese. Aţi văzut cu cine am căzut. Gaz Metan cu Mainz, dacă trece de KuPS. KuPS o nucă tare din patria renilor şi a lui Moş Crăciun? Aţi văzut golul înscris de finlandezi în poarta lui Pleşca? O bijuterie nordică în montură ardelenească! Hai să mergem mai departe. La Dinamo. Cu Iskra sau cu Varazdin. Primii sînt moldoveni de peste Prut, ceilalţi croaţi de peste Serbia. Cunoaşteţi remarcabila dezvoltare a fotbalului din Moldova cealaltă. Despre croaţi, ce să mai vorbim, parcă vedem şi acum pătrăţelele roşii de pe spatele lui Suker şi Boban.

Vasluiul chiar are un adversar cu nume în primul tur preliminar al UCL. Nu vă luaţi după soliditatea unei tribune care tocmai a căzut pe stadionul din Enschede! Twente este una dintre echipele cele mai în vînă din Olanda. Locul doi într-un campionat unde mai joacă Ajax, PSV, Feyenoord, AZ Alkmaar. Şi spaima dinamoviştilor, flăcăii de la Nijmegen, de ce nu?

Stăm rău? Stăm bine? Habar n-am, problema e la noi, nu la ei. Ne dă frisoane orice adversar care altădată reprezenta un sparring sau prilejul unei deplasări insolite. Am diluat fotbalul şi am concentrat umorile preşedinţilor, patronilor, acţionarilor, procesomanilor. Rezultatul era previzibil. Fotbalul vorbit şi ţipat nu sperie pe nimeni. Nici pe băieţii de la KuPS. Ups!

(ku)PS: Este foarte posibil ca rezultatele entuziasmante ale echipelor noastre partcipante în Europa League să mă contrazică. Aştept de cîţiva ani să se întîmple aşa. Şi tot nu am ocazia să îmi pun cenuşă în cap. Poate acum. Hai băieţi!

Cristi Borcea a mai cîştigat un meci. Dar Dinamo a mai pierdut ceva care nu are legătură cu cashul

Naiv incurabil. Un moment am crezut că s-au schimbat. Uite că se poate! Au alergat, au transpirat, au pasat, au centrat şi au şutat la poartă. Altfel, nimic extraordinar. Lucruri care, în general, descriu profesia de fotbalist. Dar oricum se întîmplase ceva. Trebuia o explicaţie. Şi m-am gîndit.

Fusese ziua de naştere a lui Moţi. Prilej de strîngere a rîndurilor.

Marius Niculae se întorcea cu adevărat, încărcat de amintirea serii de la Liberec.

Dolha avea o revanşă de luat faţă de el însuşi şi împotriva celor care se îndoiau de el.

Şi atunci am tras concluzia. Am votat răul mai mic, neinfluenţat de nici un mogul. Am zis că pentru o seară băieţii şi-au respectat meseria. S-au scuturat de mediocritate şi şi-au îndreptat umerii privind provocator spre Europa. Aici sesizaţi tenta căutat literară a jurnalistului pornit să aplaude efortul fotbalistului. Explicaţia nu e foarte greu de dat. Pentru că în Ştefan cel Mare trecerea de la somnolenţă la starea de veghe a ajuns obiect de adoraţie. Puţinii suporteri veniţi la stadion au simţit la rîndu-le. I-au aplaudat şi i-au încurajat. După multă vreme, publicul a stat cu privirile mai mult spre teren şi mai puţin spre tribuna oficială, spre a împărţi sudalme congregaţiei trabucurilor.
Apoi a urmat contactul nemijlocit cu realitatea.

Duşaţi şi refrişaţi, dinamoviştii au ieşit de la cabine încă mai ofensivi decît fuseseră în faţa austriecilor din Graz. Micuţul Torje i-a urecheat pe cei care încetaseră să mai creadă în ei, blîndul Ema şi-a scos şi el gheruţele din dotare, afişînd mina omului excedat de neîncrederea celor care ar fi datori să-i venereze. De sub gluga hanoracului am văzut un N’Doye hip-hopist care a promis o seară memorabilă la Atena. Parcă doar Marius Niculae şi-a păstrat echilibrul şi a a vorbit firesc. Fără bipuri.

Şi acum explicaţia tehnico-tactică a serii de joi. Devoalarea evenimentelor, vorba domnului malefic. Totul trece prin stomac. Sau prin buzunar. Sacrificiul, devoţiunea, sufletul. Vorbe goale, bune pentru ziarişti creduli şi suporteri Cristi Borcea intrase la pauză în vestiar şi le promisese jucătorilor o primă de 50.000 de euro în cazul unei victorii. Caşcavalul. Cashul, nu flashul acela de orgoliu de care îi bănuisem. Foamea se dovedeşte încă o dată cel mai bun antrenor, iar impresia noastră că fotbalul are şi o zonă romantică e doar un pretext pentru articole destinate domnişoareleor care mai cred în feţi frumoşi.