Cupa UEFA ↓

Cristi Borcea a mai cîştigat un meci. Dar Dinamo a mai pierdut ceva care nu are legătură cu cashul

Naiv incurabil. Un moment am crezut că s-au schimbat. Uite că se poate! Au alergat, au transpirat, au pasat, au centrat şi au şutat la poartă. Altfel, nimic extraordinar. Lucruri care, în general, descriu profesia de fotbalist. Dar oricum se întîmplase ceva. Trebuia o explicaţie. Şi m-am gîndit.

Fusese ziua de naştere a lui Moţi. Prilej de strîngere a rîndurilor.

Marius Niculae se întorcea cu adevărat, încărcat de amintirea serii de la Liberec.

Dolha avea o revanşă de luat faţă de el însuşi şi împotriva celor care se îndoiau de el.

Şi atunci am tras concluzia. Am votat răul mai mic, neinfluenţat de nici un mogul. Am zis că pentru o seară băieţii şi-au respectat meseria. S-au scuturat de mediocritate şi şi-au îndreptat umerii privind provocator spre Europa. Aici sesizaţi tenta căutat literară a jurnalistului pornit să aplaude efortul fotbalistului. Explicaţia nu e foarte greu de dat. Pentru că în Ştefan cel Mare trecerea de la somnolenţă la starea de veghe a ajuns obiect de adoraţie. Puţinii suporteri veniţi la stadion au simţit la rîndu-le. I-au aplaudat şi i-au încurajat. După multă vreme, publicul a stat cu privirile mai mult spre teren şi mai puţin spre tribuna oficială, spre a împărţi sudalme congregaţiei trabucurilor.
Apoi a urmat contactul nemijlocit cu realitatea.

Duşaţi şi refrişaţi, dinamoviştii au ieşit de la cabine încă mai ofensivi decît fuseseră în faţa austriecilor din Graz. Micuţul Torje i-a urecheat pe cei care încetaseră să mai creadă în ei, blîndul Ema şi-a scos şi el gheruţele din dotare, afişînd mina omului excedat de neîncrederea celor care ar fi datori să-i venereze. De sub gluga hanoracului am văzut un N’Doye hip-hopist care a promis o seară memorabilă la Atena. Parcă doar Marius Niculae şi-a păstrat echilibrul şi a a vorbit firesc. Fără bipuri.

Şi acum explicaţia tehnico-tactică a serii de joi. Devoalarea evenimentelor, vorba domnului malefic. Totul trece prin stomac. Sau prin buzunar. Sacrificiul, devoţiunea, sufletul. Vorbe goale, bune pentru ziarişti creduli şi suporteri Cristi Borcea intrase la pauză în vestiar şi le promisese jucătorilor o primă de 50.000 de euro în cazul unei victorii. Caşcavalul. Cashul, nu flashul acela de orgoliu de care îi bănuisem. Foamea se dovedeşte încă o dată cel mai bun antrenor, iar impresia noastră că fotbalul are şi o zonă romantică e doar un pretext pentru articole destinate domnişoareleor care mai cred în feţi frumoşi.

O ocupaţie legală, din care se pot cîştiga şi pierde bani frumoşi. Un virus greu de învins

Pariaţi? Pariaţi că echipa X joacă în 9 oameni timp de 80 de minute şi cîştigă după ce e condusă la pauză cu 3-0? Puneţi rămăşag că băieţii de la Y întorc rezultatul pe terenul adversarilor de la Z, deşi vor începe meciul cu un “11″ de rezerve? Băgaţi toţi banii pe o victorie în prelungiri a modestei formaţii W deja retrogradată care joacă împotriva echipei Q care vrea să se salveze de la retrogradare? Dar poate că nu vrea chiar atît de tare, poate că gustul şi mirosul banilor sînt mai puternice. Şi de aici începe nebunia.

Nu joc la pariuri sportive. Nu o fac nu pentru că mi s-ar părea nedemn sau degradant. Mi-ar plăcea să cîştig bani dincolo de profesie. Nemunciţi, ca să zic aşa. Dar nu mă pricep. Nu am miros, fler, răbdare, inspiraţie, bulan şi alte ingrediente necesare unui bun parior. Îmi ies rezultatele cînd fac pariuri pe o bere, dar la Pronosport n-am scos niciodată mai mult de 7-8 rezultate exacte. Asta ca să ştiţi cu cine aveţi de a face. Un diletant în materie de pariuri sportive nedumerit de rolul pe care încep să-l aibă marile case de pariuri în viaţa fotbalului.

Fiind pe dinafară, am un atu incontestabil. Observ şi nu mă implic. Nici emoţional, nici cu finanţele. De aceea încerc să pricep cît din folclorul din jurul pariurilor ar putea fi adevărat. Să recapitulăm doar cîteva rezultate din urmă. Minunea de la Liberec n-ar fi fost altceva decît o minune de aranjament a Fortunei. Nu zeiţa norocului, ci casa cu acelaşi nume pe care cu mîndrie o purtau pe piept flăcăii învinşi şi eliminaţi de Dinamo. O ipoteză foarte convenabilă inamicilor lui Dinamo, alimentată de rezultatele modeste ale lui Dinamo. Apoi povestea cu Alexa & Dinamo Zagreb, cu punte pe Altmayer. Geantă de bani în contul unui meci strîmb, propunere de la croaţi. Dejucată de cinstea lui Dan căpitan de plai. Dar a fost dejucată tentativa doar pentru că am primit asigurări de la Marian Iancu?

Mai departe. Milan pierde aiuritor cu FC Zurich pe San Siro. Pariuri, ce altceva?, aud. Apoi cîştigă dramatic pe Bernabeu. Am colegi care îmi şoptesc că melodramatic. Iar pariuri. Naiv, am trîntit un editorial elogios despre renaşterea milanezilor. Despre frumuseţea ascunsă a fotbalului. Cei care cotizează la toate stanleybeturile şi astrele posibile rîd cu gura pînă la urechi de mine. Dar e de plîns. E de rău şi dacă doar o mică parte din zvonuri se confirmă. Fotbalul nostru cel imperfect, dar atît de frumos, poate muri din cauza unui virus imposibil de combătut. Banul. Dorinţa oamenilor de a cîştiga bani cu orice preţ. Nu tacticizarea, nu antijocul, nu dopingul. Pariurile. Pariaţi că avem o problemă? Şi vă dau o cotă excelentă!

Bucuria refuză gradele de comparaţie. Fericirea cu atît mai mult. Iar cînd eşti euforic, înseamnă că ai păşit în starea aceea de graţie dincolo de resentimente. Asta e valabil pentru nişte oameni care nu s-au hrănit prea mult din umilinţe, eşecuri şi frustrări. Nu-i cazul nostru. De aceea, mă gîndeam eu că frumoasa poveste de dragoste dintre Dinamo şi fotbal trebuie să aibă o fisură. Nu puteam noi să nu facem o breşă în zidul euforiei care a înconjurat calificarea Celei Mai Luate Peste Picior Echipe Din Istorie care s-a transformat în două ore şi jumătate în Cea Mai Emoţionantă Echipă din Istorie. Ca de obicei, ne rănim singuri. Posedăm talentul înnăscut de a ne autoflagela în numele unor principii greu de descifrat.

Observ că noul sport naţional este pusul cenuşii în cap, în semn de penitenţă pentru neîncrederea& ironiile vehiculate în vremea din urmă. Microbişti obişnuiţi, prieteni şi colegi din presă se simt datori cu o severă autocritică.

E foarte bine că uneori ne recunoaştem limitele în interpretarea acestui mister perpetuu numit fotbal. Dar atît.
Cînd Dinamo a jucat prost, cînd şi-a exasperat suporterii, comentariile au fost în tonul evoluţiilor. Posibil şi cu unele exagerări. Dar atît.

Ne-am îndoit de ei. Cu toţii, într-un cor naţional al lamentărilor. Am greşit, dar atît.

Cînd au renăscut, ne-am simţit alţii împreună cu ei. Mai buni, mai puternici. Şi am regretat că uneori am fost nedrepţi. Dar atît.

Nu am o reţetă pentru digestia succesului de la Liberec. Să îi lăsăm pe Matache şi pe oamenii aceia formidabili din faţa lui să îşi consume clipa de glorie. Asta ar mai lipsi acum, să le stabilim un program de combustie a fericirii.

Şi dacă în grupele Europa League vor veni alte victorii şi alte seri încărcate de magie, pentru toţi, nu doar pentru Dinamo, probabil că dorul unora de a da palme în contul unei revanşe imaginare se va estompa. Nu-i obligatoriu să fim prieteni, ci numai să înţelegem că nu jucăm pe partea adversarilor. Niciodată.