Blogroll ↓

Fotbalul aparţine oamenilor, oamenii sînt ai fotbalului. Despre ce fel de fotbal vorbim, la ce oameni ne gîndim? Ce înseamnă “fotbal adevărat”, doar expoziţia aceea care ne este livrată prin cablu din Primera şi din Premier League? Cine sînt microbiştii dezirabili, cei care au toate vaccinurile la zi şi strigă sloganuri agreate de Ligă & Federaţie? Nu cumva oamenii nu îşi doresc să mănînce doar cozonac şi preferă pîinea noastră cea de toate zilele? Pur şi simplu campionatul.

7 dintre fotbaliştii români care au intrat pe teren din primul minut al meciului cu Uruguay joacă în campionatul intern. Încă 3 au evoluat în repriza a doua a egalului contra campioanei Americii de Sud. Naţionala pe care o construieşte Piţurcă se hrăneşte din competiţia guvernată de toanele finanţatorilor şi dinspre care se aude zdrăngănitul cătuşelor. Sau poate că nu. Nu numai asta. Chiricheş, Marius Niculae, Bourceanu şi Pintilii ne spun altceva. Sînt printre noi jucători şi antrenori care îşi fac meseria. Cu talent, cu dăruire şi cu pasiune. Primăvara fotbalului românesc stă să înceapă atunci cînd nimeni nu se mai aştepta. După o iarnă nesfîrşită, miroase din nou a fotbal. Te aşteptam, Campionatule! Nu eşti cel mai bun, cel mai corect, cel mai frumos, nu eşti perfect, dar eşti al nostru!

Guardiola ezită să semneze prelungirea contractului. E greu să fii antrenor de extratereştri.

Trecem peste ironiile francezilor de la Canal Plus, mama lor de îmbuibaţi! Plecăm de la ipoteza că tot ce vedem are la bază sucul de morcovi, fresh-ul de portocale şi paella cu fructe de mare. Aşadar. Barcelona este cel mai puternic club de fotbal din lume. Cel mai bine organizat, cu şcoala cea mai productivă, cu oamenii cei mai pregătiţi. Un club bogat, cu o tradiţie solidă, care a pus înainte de toate munca neobosită şi curajul de a promova idea unui fotbal generos, inovator, curajos. Plăcut ochiului şi eficient, fotbalul practicat de Barcelona lui Guardiola şi Messi a atras suporteri din Extremul Orient pînă la Strîmtoarea Magellan. Din Ghencea pînă în Beverly Hills.

Leo Messi şi-a sărbătorit cea de-a 200-a apariţie în tricoul blaugrana cu 4 goluri înscrise în poarta Valenciei. Începem cu argentinianul pentru a ajunge la antrenorul lui catalan. Josep Guardiola, zis şi Pep nu doar pentru apropiaţi. Guardiola se gîndeşte. Guardiola nu se mai gîndeşte la titlu în Spania, dar se gîndeşte dacă semnează prelungirea contractului cu Barcelona. Se alintă, îmi şopteşte Andrei Niculescu după şedinţa de sumar. Pe Andrei trebuie să îl ascult, fiindcă se pricepe la marele fotbal şi fiindcă a trăit la Barcelona. Da, e o posibilitate ca Pep să se joace puţin cu nervii preşedintelui Sandro Rosell, despre care mi se spune că se află într-o relaţie de serviciu şi atît cu faimosul lui antrenor, care antrenor fusese instalat pe Camp Nou în mandatul lui Laporta, care Laporta îi oferise postul de preşedinte onorific lui Johan Cruyff, care Johan Cruyff, părintele din umbră al tiki-takăi, îl simpatiza pe Guardiola şi a contribuit decisiv la instalarea acestuia pe banca Barcelonei.

Îndoielile lui Guardiola pot fi însă cît se poate de materiale. A nu se citi materialiste! Teama unui bărbat de succes de a rămîne antrenorul echipei care fiind în stare să cîştige în faţa oricui nu ar trebui să piardă niciodată, în faţa nimănui. Frica de blazare, suprasaturaţia provocată de succesele cu repetiţie. Poate şi omeneasca dorinţă de a schimba peisajul. Biotopul. Anglia este un uriaş aspirator cu mai multe guri îndreptate spre Guardiola. Manchester, United şi City. Londra, Arsenal şi Chelsea.

Dar Pep ştie foarte bine că priceperea lui în meserie dusă mult dincolo de meşteşug depinde organic de sistemul Barcelona. Sistemul Barcelona şi elementul Messi, ceva care iese din banalul Tabel al lui Mendeleev şi se duce în supranatural. Şi undeva, în subconştientul tuturor, umbra enigmatică a lui Cruyff. Olandezul care îi bîntuie pe toţi cei care au o legătură cu Barcelona. Marele Johan, personaj misterios, desprins parcă din literatura catalană barocă. Nălucă dominatoare întrupată de undeva din tenebrele oraşului vechi, descinsă pe Camp Nou cu o ceată de hobbiţi pe care i-a inventat pentru a supune lumea fotbalului. Da, sună a poveste dintr-un roman pentru adolescenţi. Dar şi ei sînt interesaţi să vadă cum se termină. Semnează sau nu Guardiola?

Două moduri de a suporta celebritatea. Sau cum e cînd fotbalul bate tenisul.

Lui Gică Hagi îi sînt suficiente 5 minute pentru a citi un viitor fotbalist, Ilie Năstase are nevoie între 5 şi 10 secunde pentru a-ţi trage o înjurătură. Diferenţa dintre un om care nu mai vrea să fie statuie şi o statuie care se maimuţăreşte.

Să începem cu Năstase, pentru că e mai în vîrstă. De-abia aterizat de la Paris, unde ne făcea mîndri că sîntem români, fostul tenisman şi-a văzut violată intimitatea de cîţiva reporteri obraznici. Din această intimitate care urma să fie siluită făcea parte una bucată abajur de lampadar, transportat în România tocmai de la Paris. Era, de bună seamă, un abajur de firmă dacă Năstase însuşi îl aşeza cu grijă în portbagajul maşinii. În treacăt fie spus, în timp ce înjura ziariştii. Supărarea ex-campionului nu fusese provocată însă de echipa de jurnalişti care îl aştepta la ieşirea din aeroport, ei erau doar ţinte la îndemînă. Nervii lui Ilie  fuseseră întinşi de “o duduie” care şi-a permis să semnaleze nereguli financiare la Federaţia Română de Tenis taman din perioada cînd călătorul cu abajur ocupa funcţia de preşedinte. “Duduia” Ruxandra Dragomir, succesoarea lui Năstase în fruntea FRT, a sesizat DNA-ul, motiv suficient pentru fostul campion să vadă în asta un mod a-şi face imagine şi publicitate pe spatele lui. Lucru valabil pentru toţi cei care vin în contact cu el, de la vlădică la opincă. Mai ales la opincă.

La cîteva ore după ce Ilie Năstase înjura nişte oameni care îi exploatau celebritatea, Gică Hagi stătea de vorbă cu colegii mei în Antalya. Şi ce să vezi?, în loc să-şi protejeze intimitatea, el s-a apucat de mărturisiri! De exemplu, că învaţă ceva de la fiecare meci pe care-l vede şi de la fiecare jucător pe care îl descoperă. “Oricînd îţi poţi alunga nişte dubii sau ajungi să te îmbogăţeşti cu o idee pe care apoi să o pui în aplicare în munca ta”. Se vede împlinit la 47 de ani, un om la casa lui, atent la ce se întîmplă în jur, pasionat de meserie, dornic să scoată ce e mai bun din tinerii de la Academie. Ne ameninţă cu 10 jucători de clasă şi e convins că performanţa te trimite pe prima pagină a ziarului. Nu o spune, dar se simte că are nostalgia de a ţine el însuşi prima pagină. Nu i-ar plăcea ca Ianis să îi semene pînă la identificare, e mîndru de Kira pe care nu trebuie să o ţină ascunsă de ochii lumii, fiindcă e o fată cuminte, parcă din altă generaţie.

Viscoleşte şi mă gîndesc că e vremea cînd altădată copiii aşteptau poveştile. Povestea lui Hagi e şi pentru copiii noştri, şi pentru cei care vor veni. Sigur, avem şi varianta cu Căpcăunul cel rău. Vine de la Paris, scoate flăcări pe nas şi ţine în mînă un abajur.