Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
Afară, afară! Cu cine din ţară?

Mirosim că e prilej să ne umflăm puţin muşchii naţionali când în peisaj apar ungurii. E mai uşor decât să umfli venitul pe cap de locuitor. Carevasăzică, Sepsi şi Csikszereda sunt echipe de fotbal care activează în ligile fotbalistice din […]

...

Tinerețe fără bătrânețe și tinerețe fără tinerețe

Se întâmpla duminică seară. Londra, Turneul Campionilor. După meciul pierdut în fața lui Kei Nishikori reactivaserăm modulul „bocitoare” pentru Roger Federer. Două seturi fuseseră suficiente pentru a observa declinul campionului absolut. Gata, nu mai poate! Ceva s-a dereglat în acel […]

...

Noii bizoni

La fel ne-am amuzat şi când a apărut prima oară pe teren Harlem Gnohere. Pe atunci, porecla „Bizonul” nu descria un golgeter, ci un băiat care îşi petrecuse mai mult timp la sala de mese decât la sala de forţă. […]

...

Bravo jucătorilor, rușine pentru teren!

Probabil că terenul de pe Arena Națională spune ceva despre noi toți, nu numai despre „gospodarii” stadionului. Suntem nu doar părtași, ci și complici ai acestei stări de nepăsare cronice. Așa că batalioanele acelea române invocate de scenografia dinamovistă riscă […]

...

Alt monstru, aceleași monstruozități

Se repetă scenariul. O fostă gimnastă, nu oarecare, își acuză antrenorul sau medicul pentru agresiune sexuală. Cazul americancei Marcia Frederick (sportivă din generația Nadiei, campioană mondială la paralele în 1978) seamănă în linii generale cu imensul dosar Larry Nassar, fostul […]

...

Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Cel mai uşor este să vorbeşti şi să scrii despre alţii, cel mai greu este să vorbeşti şi să scrii despre tine. Mai ales dacă nu vrei să iasă să iasă un CV cu iz corporatist. Studii, experienţă, rezistenţă la efort şi la stres, interacţiune cu colegii, limbi străine. Mă rog, tot lucruri din astea care te-ar propulsa într-un post la o multinaţională, cu maşină şi telefon de serviciu, îmbrăcat la costum şi echipat cu limbajul corect.

Am ajuns la meseria de ziarist după un ocol nesfîrşit pe la Politehnica din Bucureşti şi pe şantierele patriei. Diploma de inginer a rămas ca o amintire a unei profesii complexe, care ar merita mai mult respect din partea societăţii. Am învăţat acolo rigoarea, punctualitatea, atenţia infinită pentru detaliu. Răspunderea şi munca în echipă. Evadarea spre meseria de ziarist a fost uşoară. Nu s-au auzit focuri de armă în urma mea, dar nici aplauze cînd am ajuns la vechea Gazetă a Sporturilor. Bătrînii corifei ai ziarului m-au întrebat mai întîi dacă am absolvit liceul, apoi m-au trimis spre reeducare la serviciul de corectură. De acolo m-a recuperat Ovidiu Ioaniţoaia, convins că pot fi un bun gazetar de vreme ce nu puneam virgula între subiect şi predicat. Am plecat împreună de la Gazetă la „Sportul românesc” convinşi că vom schimba lumea. În felul nostru, pe bucata noastră de planetă, mi se pare că am reuşit.

După 24 de ani în presă aş avea toate motivele să mă simt ca un corporatist. Am ceva experienţă, rezistenţă la stres, încerc să fiu prietenos cu colegii, vorbesc vreo 3 limbi străine. Pic însă examenul vestimentar, căci nu mă îmbrac la costum, iar experienţa poate fi mai degrabă un handicap, fiind sinonimă cu rutina. Alarmant este că deşi am scris zeci de mii de editoriale, cronici de meci şi interviuri, nu am obosit. Continuu să cred că meseria de ziarist este cea mai frumoasă din lume şi că presa nu va dispărea înghiţită de avalanşa tehnologică. Şi dacă ne vom refugia în cloud sau într-o galaxie unde se scrie direct cu privirea pe ecranul computerului, vom exista!