Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
Radiografia

Vă îndemnam şi mă îndemnam să urmărim semifinalele Turneului Campioanelor. Era un posibil exerciţiu terapeutic după eliminarea Simonei Halep. Penultimul act al întrecerii de la Singapore a arătat ceva foarte important. Au ajuns acolo cele mai bune jucătoare. Cele mai […]

...

O privire, doar atât

Poate că femeia aceea merita o privire, dacă nu un autograf. Era o româncă şi purta în mâini un steag tricolor. Venise jos în tribună, la un pas de ieşirea jucătoarelor în tunel. Cătrănită, Simona Halep a trecut pe lângă […]

...

O, Caroline!

Nu trebuie să ştii să pierzi, de-abia atunci eşti rătăcit ca sportiv, când te familiarizezi cu înfrângerea. Dacă nu suferi când eşti învins, dacă te împaci uşor cu eşecul, mergi pe un drum înfundat. Trebuie să ştii altceva însă. Să […]

...

Adam fără Eva. Dar cu Edy şi cu Denis

Într-un clasament al eficacităţii din fotbalul european, Gnohere se situează peste Neymar şi peste Cristiano Ronaldo, înscriind în medie un gol la 95 de minute. Ca să vedeţi ce perversităţi propune statistica. Prin comparaţie, Alibec, cel care potrivit patronului fecesebist […]

...

La Singapore se mănâncă altceva decât la Beijing!

Au trecut două săptămâni de la finala de la Beijing dintre Simona Halep şi Caroline Garcia. Atunci a câştigat franţuzoaica. Autoritar, cu o evoluţie fără fisură, dar în faţa unei românce care încă nu reuşise să digere bucuria provocată de […]

...

Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Cel mai uşor este să vorbeşti şi să scrii despre alţii, cel mai greu este să vorbeşti şi să scrii despre tine. Mai ales dacă nu vrei să iasă să iasă un CV cu iz corporatist. Studii, experienţă, rezistenţă la efort şi la stres, interacţiune cu colegii, limbi străine. Mă rog, tot lucruri din astea care te-ar propulsa într-un post la o multinaţională, cu maşină şi telefon de serviciu, îmbrăcat la costum şi echipat cu limbajul corect.

Am ajuns la meseria de ziarist după un ocol nesfîrşit pe la Politehnica din Bucureşti şi pe şantierele patriei. Diploma de inginer a rămas ca o amintire a unei profesii complexe, care ar merita mai mult respect din partea societăţii. Am învăţat acolo rigoarea, punctualitatea, atenţia infinită pentru detaliu. Răspunderea şi munca în echipă. Evadarea spre meseria de ziarist a fost uşoară. Nu s-au auzit focuri de armă în urma mea, dar nici aplauze cînd am ajuns la vechea Gazetă a Sporturilor. Bătrînii corifei ai ziarului m-au întrebat mai întîi dacă am absolvit liceul, apoi m-au trimis spre reeducare la serviciul de corectură. De acolo m-a recuperat Ovidiu Ioaniţoaia, convins că pot fi un bun gazetar de vreme ce nu puneam virgula între subiect şi predicat. Am plecat împreună de la Gazetă la „Sportul românesc” convinşi că vom schimba lumea. În felul nostru, pe bucata noastră de planetă, mi se pare că am reuşit.

După 24 de ani în presă aş avea toate motivele să mă simt ca un corporatist. Am ceva experienţă, rezistenţă la stres, încerc să fiu prietenos cu colegii, vorbesc vreo 3 limbi străine. Pic însă examenul vestimentar, căci nu mă îmbrac la costum, iar experienţa poate fi mai degrabă un handicap, fiind sinonimă cu rutina. Alarmant este că deşi am scris zeci de mii de editoriale, cronici de meci şi interviuri, nu am obosit. Continuu să cred că meseria de ziarist este cea mai frumoasă din lume şi că presa nu va dispărea înghiţită de avalanşa tehnologică. Şi dacă ne vom refugia în cloud sau într-o galaxie unde se scrie direct cu privirea pe ecranul computerului, vom exista!