Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
Viaţă, tenis, carte. Cu Horia Tecău

O carte care nu va câştiga nici Goncourt, nici Booker Prize. O carte care nu şi-a propus să câştige ceva. Este o carte care vrea să comunice ceva. Simplu, pe înţelesul tuturor, mai ales al copiilor. Al copiilor care sunt […]

...

Urko Vera, coboar-o Alibec!

Festival. Festival de pase greşite şi faulturi. Muncă, disciplină, ambiţie multă. Realizări puţine. De la Golofca nu reţii decât ceafa tatuată şi părul oxigenat. Spectacol. Spectacol cu greşeli de arbitraj, pe care Haţegan le împarte frăţeşte, să arate că este […]

...

Oli, vehiculul electoral al lui Gino

Cam multe secrete pentru „Ghici ciupercă cine-i”. Contra a făcut şi el pe misteriosul până în ultima clipă, aşezat în maşină la dreapta lui Mihai Stoichiţă. Federaţia nu dispunea de multe variante în alegerea selecţionerului, aşa că nu se poate […]

...

Viaţa după Contra

Probabila plecare a lui Contra spre naţională naşte o reacţie în lanţ. Succesiunea la Dinamo este o problemă complicată, nu doar fiindcă Negoiţă e strâns la pungă, ci din cauză că în Ştefan cel Mare cam toată lumea e nervoasă. […]

...

Ziua Independenţei

Emoţia persistă. Sau este vorba despre umor involuntar? În comunicatul FRF scrie negru pe alb „Christoph Daum îşi întrerupe mandatul de selecţioner al naţionalei României”. Carevasăzică, antrenorul german nu a fost demis şi urmează o pauză în care va evalua […]

...

Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Cel mai uşor este să vorbeşti şi să scrii despre alţii, cel mai greu este să vorbeşti şi să scrii despre tine. Mai ales dacă nu vrei să iasă să iasă un CV cu iz corporatist. Studii, experienţă, rezistenţă la efort şi la stres, interacţiune cu colegii, limbi străine. Mă rog, tot lucruri din astea care te-ar propulsa într-un post la o multinaţională, cu maşină şi telefon de serviciu, îmbrăcat la costum şi echipat cu limbajul corect.

Am ajuns la meseria de ziarist după un ocol nesfîrşit pe la Politehnica din Bucureşti şi pe şantierele patriei. Diploma de inginer a rămas ca o amintire a unei profesii complexe, care ar merita mai mult respect din partea societăţii. Am învăţat acolo rigoarea, punctualitatea, atenţia infinită pentru detaliu. Răspunderea şi munca în echipă. Evadarea spre meseria de ziarist a fost uşoară. Nu s-au auzit focuri de armă în urma mea, dar nici aplauze cînd am ajuns la vechea Gazetă a Sporturilor. Bătrînii corifei ai ziarului m-au întrebat mai întîi dacă am absolvit liceul, apoi m-au trimis spre reeducare la serviciul de corectură. De acolo m-a recuperat Ovidiu Ioaniţoaia, convins că pot fi un bun gazetar de vreme ce nu puneam virgula între subiect şi predicat. Am plecat împreună de la Gazetă la „Sportul românesc” convinşi că vom schimba lumea. În felul nostru, pe bucata noastră de planetă, mi se pare că am reuşit.

După 24 de ani în presă aş avea toate motivele să mă simt ca un corporatist. Am ceva experienţă, rezistenţă la stres, încerc să fiu prietenos cu colegii, vorbesc vreo 3 limbi străine. Pic însă examenul vestimentar, căci nu mă îmbrac la costum, iar experienţa poate fi mai degrabă un handicap, fiind sinonimă cu rutina. Alarmant este că deşi am scris zeci de mii de editoriale, cronici de meci şi interviuri, nu am obosit. Continuu să cred că meseria de ziarist este cea mai frumoasă din lume şi că presa nu va dispărea înghiţită de avalanşa tehnologică. Şi dacă ne vom refugia în cloud sau într-o galaxie unde se scrie direct cu privirea pe ecranul computerului, vom exista!