5 sau 3 seturi? Vaporul sau avionul?

O privire şi spre tenisul băieţilor. Provocată de ultima dezbatere, nu de domnia nesfârşită a lui Federer, Nadal sau Djokovici

Cel mai bun din 5 seturi sau cel mai bun din 3 seturi? Roger Federer, cel mai în vârstă dintre cei mari, militează ferm pentru meciurile care stabilesc învingătorul după sistemul Grand Slamurilor, în 5 seturi. Novak Djokovici susţine cu argumente interesante varianta scurtă. Iar Andy Murray nuanţează. Ca jucător preferă sistemul cu 5 seturi, ca spectator sau comentator, pe cel cu 3 seturi.

Inventatorul
Îi datorăm enorm lui Jimmy Van Alen (foto, în stânga, alături de Pancho Gonzales, în 1965, anul introducerii experimentale a tie-break-ului). Fost jucător de tenis în anii ’20, americanul a fost o personalitate polivalentă. Un vizionar. Publicist, poet, muzician şi luptător pentru drepturile omului, Van Alen s-a dovedit şi un revoluţionar pentru sportul alb. Şi nu neapărat pentru că în 1954 a fondat International Tennis Hall of Fame. Asta e mai puţin important. Dar Van Alen este inventatorul tie-break-ului, regulă menită a scurta şi a limita desfăşurarea meciurilor. Tie-breakul a fost introdus experimental în 1965, la turneul profesionist de la Newport Casino, Rhode Island, pe care Van Alen îl şi conducea. Au trecut 5 ani până ca noua regulă să fi fost testată la US Open, în forma sa iniţială care presupunea disputarea a 9 puncte pentru stabilirea învingătorului.

Remember Isner-Mahut!
Îi datorăm mult lui Van Alen şi de-abia în zilele noastre am înţeles ce orori poate oferi un meci de tenis al cărui rezultat final nu se decide la tie-break în setul decisiv. Vă amintiţi întâlnirea dintre John Isner şi Nicolas Mahut de la Wimbledon, ediţia 2010. Cea mai lungă partidă de tenis din istorie, încheiată cu un set decisiv al cărui scor sfida limitele umane şi bunul-simţ. Probabil şi răbdarea pasionaţilor de tenis. 70-68 pentru Isner în manşa decisivă, după trei zile de joc, timp în care s-au bătut toate recordurile, inclusiv acela al aşilor serviţi. 216 în total. Trei zile de emoţii, dar şi de amuzament sadic al unor spectatori. Trei zile de supliciu fizic pentru jucători, care au suferit deshidratare, hipotermie şi afecţiuni remanente ale articulaţiilor. O partidă epică în sensul propriu al termenului, dar care a demonstrat genialitatea ideii lui Jimmy Van Alen. Ca în toate, şi în tenis ce este mult e prea mult!

Roger, suporterul maratonului
De aceea pare ciudat că Roger Federer vine astăzi şi spune că preferă meciurile de 5 seturi nu doar la turneele de Grand Slam, cum este acum, ci şi la turneele Masters 1.000. Cum se întâmpla odinioară. Tocmai Roger susţine asta, el care de ani buni face toate eforturile de a scurta durata meciurilor în care este implicat. Argumentele elveţianului şi ale lui Andy Murray ţin de posibilitatea jucătorului condus de a recupera şi de a-şi activa resursele, pledoaria lui Djokovici merge către aspiraţiile publicului tânăr.

„Această nouă generaţie de fani ai tenisului şi generaţia Millennials nu au multă putere de concentrare şi vor ca totul să se întâmple repede. Pentru ca jucătorii să atragă o mai mare audienţă din rândul tinerilor, meciurile ar trebui să fie mai rapide şi mai dinamice” – Novak Djokovici, campion Wimbledon 2018.

Mutaţia
Bun Nole! Pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Generaţia actuală vrea ca totul să se întâmple repede. Câtă putere de concentrare au Millennials, greu de spus, s-ar putea ca Djokovici să fi pus degetul pe rană. Mai mult sau mai puţin concentraţi, spectatorii de astăzi doresc dinamizarea tenisului, un sport în care ştii cu aproximaţie când începe, nu când se termină un meci. Lumea contemporană doreşte condensarea oricărei forme de spectacol. De artă. Cărţi şi filme mai scurte, teatru într-un singur act. Simfonii care să dureze cât un şlagăr de muzică pop. Acesta nu este un semn de superficialitate, ne atrag din când în când atenţia vizionari precum Van Alen, ci de mutaţie în gusturile publicului. O transformare a percepţiei culturii: de la profunzime s-a trecut la extensia pe orizontală. Pasionaţii de subiect pot găsi tratarea pe larg în „Barbarii. Eseu despre mutaţie” a lui Alessandro Baricco. Merită, mai ales că două capitole sunt dedicate sportului. Mă rog, chiar fotbalului.

La Wimbledon se joacă în continuare set decisiv fără tie-break. Pe insula care a votat Brexit-ul, moştenirea lui Jimmy Van Alen se luptă şi acum cu ideile unor oameni care la micul dejun îşi desfată gusturile mâncând iahnie de fasole cu şuncă prăjită. Plus terciul acela numit porridge. Inegală bătălie.