Rădoi la rând
Un fotbalist emblematic care vrea să fie antrenor. Înainte să-l judecăm dacă e pregătit pentru naţionala U21, să îi cerem să nu o folosească şi el doar ca pe o trambulină
Numirea lui Mirel Rădoi la naţionala sub 21 de ani nu a fost urmată de un ropot de aplauze ale publicului. Nu cel puţin ale publicului format din antrenori, oameni din fotbal. Fostului căpitan stelist i se reproşează lipsa experienţei şi a unei licenţe PRO. În contrapartidă, Rădoi pune la bătaie entuziasmul, dorinţa de a face bine lucrurile. Cine are dreptate?
Pasiunea, chemarea
Aţi observat că atunci când este vorba despre alţii devenim foarte pretenţioşi. Le observăm defectele şi neîmplinirile cu o precizie chirurgicală. Dacă am fi la fel de nemiloşi cu noi înşine, la fel de critici, probabil că am trăi într-o lume mai bună. Dincolo de această filosofie de vacanţă, reintrarea lui Rădoi în circuit merită salutată. Unul dintre cei mai importanţi fotbalişti români al ultimului deceniu şi jumătate, model de determinare, lider incontestabil al Stelei pe când se numea încă Steaua, el îşi reafirmă pasiunea constantă pentru meseria de antrenor. Să nu confundăm totuşi pasiunea cu competenţa! Sau cu harul. Deocamdată nu avem cum să ştim.
Alţii aleg să devină impresari sau persoane cu funcţii adminstrative la cluburi. Destui simt că studiourile TV sunt refugiul ideal. O bălmăjeşti un pic, o scalzi niţel, nu îţi dă nimeni cartonaş galben sau roşu că faultezi limba română, iar la sfârşit de lună iei un salariu care îţi completează binişor venitul. Fără să fii tăvălit şi terfelit de vreun patron omniscient.
Nu a fost o toană, asta-i sigur
De aceea sunt cu atât mai mult de aplaudat cei care îmbrăţişează profesia de antrenor. Cei care o percep ca pe o meserie cu rigori deosebite. Că ideea lui Rădoi de a rămâne în fotbal tot foarte aproape de teren nu a fost, iată, o toană stinsă de experienţa la echipa lui Becali este ilustrat de faptul că, între timp, omul a absolvit cursurile Școlii de antrenori. Licenţa A, ultima înaintea certificatului PRO. Iar Mihai Stoichiţă, directorul tehnic al FRF, a decis să îl desemneze pe Mirel Rădoi drept succesor al lui Daniel Isăilă. Care venise după Cristi Dulca şi care, la rândul lui, îi luase locul lui Mihai Teja. De fapt, nimeni nu a luat locul nimănui, erau nişte funcţii abandonate.
Trambulina către Al Banualb
Aici ar fi o discuţie de făcut, oportună şi pentru actualul selecţioner U21, cât şi pentru predecesori şi urmaşi. Mai ales pentru urmaşi. Doar nu vă închipuiţi că Rădoi a semnat cu naţionala mică gândind că o va pregăti până la adânci bătrâneţi. Asta ar trebui să îngrijoreze mai mult decât lipsa experienţei selecţionerilor de la U21. Senzaţia explicită că această echipă este doar o trambulină. Un pasaj înainte de drumul spre… Spre ce? Spre un contract în ţările arabe, poftim exemplul Isăilă. O anticameră înainte de a semna cu o formaţie din Liga 1.
Provizoratul este subînţeles şi de angajatori, aşa că în momentul când Xulescu tropăie să plece apar declaraţiile pacificatoare; îi mulţumim pentru activitatea de până acum, îl înţelegem, nu putem să ne opunem, să ne punem în calea fericirii lui, a împlinirii profesionale. De parcă a parcurge un ciclu complet la naţionala U21 este ceva degradant, iar a te duce la vreun Al Banualb este corolarul carierei, şi nu livada cu petrodolari mălăieţi.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi! A spus-o chiar şi Lenin
Respect, disciplină şi înţelegerea importanţei tricoului pe care îl poartă. Asta le-a cerut Mirel viitorilor săi elevi la conferinţa de presă ulterioară instalării ca selecţioner U21. Frumos ar fi fost să fi adăugat şi continuitatea pe listă. Căci îl admir pentru tot ce a reprezentat ca jucător, pentru sinceritate, pentru că nu înghite compromisurile ca pe chiftelele calde. Ca exemplu pentru cei pe care urmează să îi antreneze, promovarea BAC-ului este încă un punct pe care Rădoi e obligat să îl bifeze şi de care înţelegem că se preocupă.
Mai bine mai târziu decât niciodată, dar cu observaţia că o diplomă de BAC nu ţine loc de cultură generală. În acest punct precis are obligaţia să intervină Mihai Stoichiţă, un om pe care cărţile nu îl muşcă. Aşadar, el să le explice domnilor antrenori importanţa lecturii, nu numai a celei de specialitate, în viaţa oamenilor. Simt deja cum pe unii îi umflă râsul.