Junior Morais şi Albă ca Zăpada
Destui au încercat să explice înfrângerea FCSB-ului pe baza schimbării sistemului de joc. Pe fundașul stânga fecesebist l-a împiedicat sistemul să-l marcheze pe Llullaku?
Ce frumoasă este viaţa în România! Şi ce exemplu despre reintegrare dă această ţară ca un colţ de Rai. Despre cum oameni cu ani mulţi de puşcărie ies din spatele gratiilor pentru a se plasa în spatele telefonului şi al microfoanelor. Unde sunt aşteptaţi de onoratul public. Care deşi, chipurile, îi reneagă, este acela care urcă audienţele, sorbindu-le elucubraţiile. Sau banalităţile. Ori minciunile.
Expertiză în turme distribuite 4-2-3-1
Recomandarea patronului fecesebist de după meciul de la Giurgiu merită totuşi un premiu de realism. Îndemnul celui care vorbeşte prea mult, întrebat şi neîntrebat, dar cu siguranţă îndelung căutat de producătorii şi de realizatorii emisiunilor de profil a fost neechivoc. „Să ne întoarcem la oile noastre!”. Chemarea venind de la cineva cu expertiză în domeniu, unul care creşte turme de mioare în cartier rezidenţial din Bucreşti, chiar trebuie luată în seamă. Numai că G. Becali folosea zicala nu în sens mioritic, ci ca metaforă pentru revenirea la sistemul 4-2-3-1. Renunţând la neproductivul 4-3-3, sursă a înfrângerii în meciul cu Astra, în opinia crescătorului de oi şi proprietarului de fotbalişti.
Unii prea bătrâni, alţii prea necopţi
Până la urmă, de ce a pierdut FCSB în faţa Astrei antrenate de începătorul Marius Măldărăşanu? Simplu. Pentru că a jucat mai prost decât adversara. Dincolo de orice sistem, discuţie bună doar să ia faţa celor care mai cred în academicieni ai fotbalului. Ineficientă la construcţie, acolo unde Teixeira arată ca un om bătrân, ceea ce şi este, iar Florinel Coman, Tănase şi Nedelcu, perle de la Academia Hagi, s-au concurat în prostii. De aceea echipa pregătită de Dică şi impusă de Becali nu a avut substanţă. A fost doar o formă fără fond, şi aceea preţ de doar vreo 15 minute, la începutul întâlnirii cu fosta campioană.
Greutatea, da. Dar inteligenţa?
Adăugaţi aici apărarea subţire ca mierea ţinută la soare. Aşa-zisul marcaj al lui Junior Morais la faza golului înscris de Llullaku este o mostră de amatorism fotbalistic, fără vreo legătură cu sistemul. Bărbosul fundaş stânga al bucureştenilor arăta ca unul dintre piticii Albei ca Zăpada, atent să intre în graţiile frumoasei prinţese. Iar Planici nu poate fi două treimi din meci fundaş central şi treimea rămasă din întâlnire vârf de atac doar pentru că ţie, patron, manager sau băgător în seamă, ce eşti şi tu pe la echipă, ţi se pare că Gnohere este mai gras decât ar trebui. Iar dacă în cazul lui Harlem absenţa din teren ar fi, într-adevăr, provocată doar de un kilogram în plus la cântar, înseamnă că odată reglementată la sânge problema greutăţii corporale a jucătorilor, ar mai fi un pic de lucru la îmbunătăţirea inteligenţei în joc. Greşeşte cine spune că asta nu se pregăteşte.
Moruţan mai şi driblează
Nu voi dedica ultimele rânduri ale articolului ininteligibilului omolog giurgiuvean al lui G. Becali, deşi tentaţia este uriaşă. Am promis că nu mai promovăm penalii. Mă alătur în schimb unui grup restrâns, al nepricepuţilor care au fost plăcut impresionaţi de debutul lui Moruţan la FCSB. Tehnic, imaginativ, cu privirea spre teren, spre adversari, verticalizând permanent, driblând, atenţie, driblând!, Olimpiu a resuscitat „sistemul”. Sâmbătă seară i-a lipsit ultima pasă sau ultima execuţie. Oamenii de meserie spun că astea sunt lucruri care nu se educă.
Îmi place să cred că se înşală şi sper ca fotbalul nostru să ştie să cultive un talent cum nu sunt multe. Şi se pare că este cazul să îngropăm episodul U19, cu tricoul scos în meciul decisiv contra Ucrainei. Mă rog, cine nu şi-a scos niciodată tricoul poate să dea cu pietre.