Ascultaţi-l pe Kempes!

Legenda Mondialului din 1978 explică eşecul Argentinei cu o luciditate remarcabilă. Câţi oameni din fotbal mai au puterea să vorbească despre bogăţia şi nesimţirea fotbaliştilor?

Plonjon înapoi în timp. Ca să înţelegem prezentul şi să ghicim viitorul, trebuie să privim din când în când în spate. Argentina, condusă de o juntă militară în fruntea căreia se afla Jorge Rafael Videla, organiza Cupa Mondială din 1978. Competiţie pe care noi o rataserăm după acel absurd 4-6 din meciul cu Iugoslavia. Şi de la care absenta vedeta absolută a fotbalului de atunci. Olandezul Johan Cruyff protesta astfel împotriva ororilor dictaturii instaurate la Buenos Aires în 1976.

Fără Diego, dar cu obiectiv trasat de Juntă
Absenta şi Maradona, dar nu din motive politice. La doar 18 ani, Diego era considerat deja copilul minune al celei de-a doua ţări ca mărime din America de Sud, juca la Argentinos Juniors, dar nu fusese selecţionat de Cesar Luis Menotti în lotul pentru Mondiale. Menotti îl iubea şi îl admira pe Diego, dar nu într-atât încât să rişte obiectivul cu un adolescent. Obiectivul trasat de cei care îi aruncau din avion în apele oceanului pe opozanţi era clar. Titlul mondial. Ca să pricepem şi altceva în afară de papelitos de pe stadioane.

Argentina made in Argentina
Cine sau ce era totuşi Argentina fotbalistică a anului 1978? În primul rând o echipă foarte omogenă, călită într-o întrecere internă de un nivel înalt. În afara lui Mario Kempes, care evolua la Valencia, în Spania, toţi ceilalţi componenţi ai lotului erau legitimaţi la formaţii argentiniene. Fillol, Gallego, Pasarella, Ardiles, Houseman, Bertoni, Luque sau Tarantini (vă mai amintiţi claia de păr creţ), toţi jucau acasă, cu precădere la River sau la Independiente. Câţiva pe la Huracan, Newell’s sau San Lorenzo. Unii dintre noi ştiu şi au văzut. Mario Kempes urma să fie marea vedetă a Mondialului, încununându-şi asaltul permanent asupra apărărilor adverse cu două goluri în finala glorioasă contra Olandei. Kempes avea atunci 23 de ani, fuleu de guanacha şi plete de dansator profesionist de tango.

Kempes de astăzi şi-a pierdut pletele şi este cu 40 de ani mai înţelept. Acest Kempes de 63 de ani are bineînţeles o părere despre Argentina ediţie 2018. Nu îşi ascunde amărăciunea şi spune lucrurilor pe nume cu un echilibru remarcabil. Fără să îl arate cu degetul doar pe Messi, Kempes dovedeşte o putere de pătrundere a lucrurilor egală cu aceea a golgeterului de odinioară.

„Argentina nu are o problemă de lipsă de organizare… Problema este că cei care joacă în afara ţării nu simt nimic, nu au idee ce se întâmplă în Argentina. Nu putem căuta scuze. Zece ani, 8 antrenori şi niciunul nu a găsit soluţia. Continuăm să schimbăm antrenori, dar păstrăm aceiaşi jucători (…) Sunt multe probleme, au existat corupţie, jafuri, dar să nu amestecăm Federaţia cu ce se întâmplă pe teren. Păi, fotbaliştii ăştia trăiesc ca nişte regi…”

Ce au uitat Messi şi ceilalţi
Mi se pare cea mai lucidă şi cea mai dureroasă părere despre eşecul Argentinei la Mondialul din Rusia. Rupţi de realitate, bogaţi, prea bogaţi, surzi la sărăcia progresivă a compatrioţilor, fotbaliştii antrenaţi, vorba vine, de Jorge Sampaoli (amestec de cocalar dâmboviţean şi fante de Milonga), au uitat să joace fotbal în numele oamenilor care îi iubesc. Argentina profundă trăieşte şi pentru fotbal, dar moare de foame la propriu. Acum, dictatura nu mai este a lui Videla, ci a inflaţiei galopante provenite din corupţie.

Acasă în Caminito
Argentina este o Românie la puterea a zecea. Frumuseţea ţării, generozitatea oamenilor, bogăţia subsolului, a solului şi a sufletelor, guvernarea iresponsabilă, preţurile care au luat-o razna. Totul amplificat, exagerat, distorsionat. Totuşi, dacă ajungi vreodată la Buenos Aires în cartierul Caminito şi vezi La Boca înţelegi că puterea devoratoare a fotbalului nu este doar un clişeu perpetuat pentru ziariştii în pană de idei. Ceva din tine rămâne legat de locurile acelea şi înţelegi altfel drama argentiniană. O fi sunând patetic, dar cam aşa stau lucrurile.