Aşteptarea
Ni se pare că suntem unici cu puseurile sentimentale, dar greşim. Vrea, nu vrea, Simona Halep este încă o dată ambasadoarea speranţelor noastre
Relaţia sportiv emblematic-suporter nu se construieşte din cărămizi, ci din sentimente. De aceea, finala Halep-Stephens poate fi un test şi pentru noi. Firesc, ne întrebăm cum va juca Simona finala. Poate şi mai natural ar fi să prelungim bucuria victoriei împotriva Muguruzei. Şi la ora meciului să fim liniştiţi. E un meci de tenis, nimic mai mult. Cel mai bun câştigă.
Vorbele proaste ale gândurilor bune
Aiurea, fă aşa dacă poţi!! Gândurile lucrează. Cum va fi cea de-a patra încercare a Simonei de a câştiga un Grand Slam? Va găsi puterea să treacă peste frustrările celorlalte 3 finale pierdute? Va fi ea la înălţimea aşteptărilor? Cum ale cui? Ale noastre. Observaţi că deja operăm cu alte standarde. O delegăm cu toate speranţele, unii ar zice cu obligaţia de a ne face mândri că suntem români. Proastă vorbă! Canadienii se bat în piept cu mândria de a fi canadieni? Danezii, suedezii, norvegienii sunt mândri că sunt ce sunt? Să nu amestecăm satisfacţia de a fi compatrioţii unei mari campioane cu patriotismul.
Nu am inventat noi festivismul
De joi după-amiază încoace s-au spus multe vorbe mari despre Simona Halep. Clişeele s-au luat la trântă cu superlativele. Banalităţile s-au scăldat în acelaşi bazin cu metaforele. Ar fi totuşi greşit să patentăm unicitatea trăirii unor astfel de momente, apelând la obositoarea sintagmă „Ca la noi, la nimeni”. Italienii au dus mult mai departe decât noi festivismul prilejuit de aventura lui Marco Cecchinato la Paris. Presa peninsulară a vuit, aşa cum ar fi vuit orice altă presă din lumea asta din ce în ce mai mică atunci când „al lor”, venit din calificări, a ajuns până în semifinale. Francezii ar fi procedat la fel dacă s-ar fi calificat Monfils în fazele superioare ale competiţiei, idem americanii în caz că vreun Sam Querrey ar fi ieşit din mediocritate.
Românii ca americanii, ca spaniolii
Aşa că baia asta de sentimente şi de sentimentalism nu trebuie să ne îngrijoreze. Ca să îl parafrazăm pe Caragiale, nu ne este naturelul mai simţitor decât al altora. Mai mult, mi se pare că România trăieşte cu suficientă decenţă clipa de graţie a unui sportiv de-al ei. Dacă i-aţi văzut pe suporterii români din tribunele arenei Philippe Chatrier, şi i-aţi văzut sigur, aţi băgat de seamă că arătau ca orice alţi suporteri. Ceea ce este un progres imens faţă de acum nişte ani, înţelegeţi ce vreau să spun. Ai noştri arătau şi se comportau ca spaniolii, ca americanii, austriecii, italienii sau argentinienii. Nu erau nici mai bruneţi, nici mai blonzi, nici mai prost, nici mai bine îmbrăcaţi. Erau nişte oameni pe care îi puteai privi fără strângere de inimă.
Intensitatea jocului
Cam multă filosofie existenţialist-microbistă, aşa este. În rezumat, Simona va avea de luptat cu calmul înspăimântător al lui Sloane şi cu buchetul bine garnisit de lovituri al acesteia. Americanca nu se deplasează nici pe departe la fel de bine ca Simona, dar compensează cu intuiţia şi cu forţa ascunsă a loviturilor. Cu curajul de a alege soluţii neconvenţionale. Banal, dar foarte adevărat, Sloane nu are apăsarea finalelor pierdute. La ea, câştigătoare anul trecut la US Open, rata de reuşită a fost sută la sută. Prima finală jucată a fost cu noroc.
Prin antiteză, dacă afirmăm că la Simona totul este muncă şi iar muncă, o jignim şi o nedreptăţim. Intensitatea jocului ei îşi trage seva din noţiuni mai degrabă abstracte pentru mulţi dintre noi, ca voinţa sau ambiţia. Aici îmi place să cred că Simona este şefa. Muguruza a simţit-o, poate acum este rândul lui Sloane Stephens.