Idioţii te salută, Răzvane!
Naţionala este roasă de boli incurabile, campionatul este sub orice critică. Totuşi acesta este fotbalul care l-a produs pe Lucescu junior
Am înţeles că lui Răzvan Lucescu nu prea i-a fost dor de noi. Nici de fotbalul pe care l-a lăsat acasă. Păcat, noi i-am simţit lipsa. Pe când nu se scârbise încă de fotbalul românesc, loc în care a crescut, fiul lui Mircea Lucescu era o voce aparte într-o lume contondentă. Elegant, civilizat, reţinut, dornic să înveţe, să comunice. Aşa era. Sau poate doar juca un rol. Acum, Răzvan nu mai vede decât ipocrizie în jur. Minciuni. Şi interese oculte.
S-a întors războinic
Străinătatea îi schimbă pe oameni. De regulă, în bine. Îi obligă să fie mai riguroşi, mai harnici, mai atenţi la ce spun, cum spun, când spun. Acolo, departe, printre străini, gomoşii îşi abandonează aerele de superioritate, iar timizii descoperă că e loc sub soare şi pentru ei.
Anii petrecuţi în Grecia au lăsat urme şi pe Răzvan. Prima observaţie după amplul interviu acordat recent Gazetei este că omul nostru s-a întors mai războinic. Plecase pacifist, numai bun să campeze la Woodstock, cu hipioţii. Acum arată ca un lunetist veteran care vrea răzbunare contra patriei nerecunoscătoare. Normal, ar zice unii, când ai un patron care umblă cu pistolul la cingătoare ca Pintea haiducul, te simţi şi tu un fel de soldat în Eteria lui kir Savvidis.
Răzbunare pentru ce? Declaraţiile fostului selecţioner sunt dure, neechivoce. Şi aduc cu ele un aer revanşard. Calul de bătaie al fostului selecţioner este chiar echipa naţională. Pe care o condamnă la extincţie, fiindcă este roasă de boli incurabile.
„Am înţeles asta din experienţa pe care am avut-o. Naţionala e folosită de absolut toţi în interesul personal al fiecăruia. E folosită de impresari care vor să-şi împingă jucătorii în lot, de conducători de cluburi care caută şi ei să aibă fotbalişti convocaţi pentru ca astfel să le ridice cotele. Media face scandaluri pentru subiecte negative fiindcă astea se caută şi aşa ceva citesc oamenii cu cea mai mare plăcere. (…) Eu vorbesc despre experienţa directă pe care am avut-o şi spun că elimin total prima reprezentativă din viitorul meu. Mai e un aspect: dacă te duci la naţională, nu eşti antrenor!”
Săgeţi către senior?
Deprimant peisaj, parcă îţi vine să emigrezi. Trecem repede peste pasajul dedicat presei scandalagii, fiind evident că toate relele Pământului vin de aici, din mintea perversă a ziariştilor. Mai ciudat este că lui Răzvan i-au trebuit aproape 7 ani ca să descopere ce cloacă este echipa naţională. Şi ce pierdere de vreme, ce irosire pentru un antrenor! O fi vreo săgeată şi împotriva tatălui, atunci când spune că nu (mai) eşti antrenor atunci când te angajezi să pregăteşti o echipă naţională? Sigur, e multă frustrare în vorbele antrenorului ocupantei locului secund în Grecia. Poate şi o pierdere de memorie. Mai ştiţi pe ce loc se afla România la finalul mandatului lui Răzvan Lucescu? 56! Mai jos decât acel loc 47 „reuşit” de Christoph Daum.
Acuzaţii către „vopsitori”
Am văzut că Anghel Iordănescu i-a răspuns politicos lui Răzvan Lucescu. Îi respectă opinia, dar consideră că greşeşte. Apoi precizează că îl consideră pe Răzvan unul dintre marii noştri antrenori. Ironie? Greu de crezut, nu e nea Puiu omul să bage strâmbe. Dar poate fi unul dintre selecţionerii vizaţi că au făcut selecţia influenţaţi de interesele impresarilor. Iordănescu şi Piţurcă, altfel cei mai de succes selecţioneri din ultimul sfert de secol, au condus naţionala când impresarii chiar aveau ce vinde. Şi pe cine vopsi. De aceea, ar fi necesare nişte nume la pachet cu acuzaţiile despre traficul de influenţă. Nume, date, fapte, nu poveşti despre cum cineva, nu ne-a spus cine, îl împingea pe Marius Niculae la naţională. Altfel, suntem în plină bârfă, dragă Răzvane!
Poate este o terapie potrivită ca din când în când cineva să îţi spună că eşti idiot dacă urmăreşti meciurile din Liga 1. În definitiv, n-ar trebui să ne displacă această versiune războinică a lui Răzvan. Omul s-a călit în vulcanul din Grecia, a muncit, a fost aproape de a câştiga titlul. Dar să îţi pută chiar totul în jur, să renegi locul în care te-ai format ca fotbalist, apoi ca antrenor, să deteşti ţara care ţi-a oferit echipa naţională cadou mi se pare cam mult.