Suzanne Lenglen
Omul, jucătoarea, nu arena care îi poartă numele la Roland Garros. Dar câţi dintre noi mai suntem preocupaţi să aflăm, să cunoaştem, să învăţăm şi din trecut?
Paris, 1937. Suzanne Lenglen avea 38 de ani atunci când explica regulile tenisului la microfonul arenei principale de la Roland Garros. O arenă plină ochi. 15.000 de copii şi tineri ascultau glasul marii campioane a tenisului primelor decenii din secolul 20. Cine putea descifra tainele unui sport destinat aristocraţiei dacă nu o personalitate cu prestigiul lui Lenglen? Cine putea populariza tenisul şi îndemna tinerii să descopere frumuseţea acestuia dacă nu francezii pe care noi nu contenim să îi acuzăm de elitism?
Fotografia alb-negru nu ascunde chipul îmbătrânit înainte de vreme al jucătoarei franceze. Suzanne Lenglen fusese un copil măcinat de boli şi urma să se stingă un an mai târziu datei la care a fost realizată fotografia. Leucemia i-a luat mai întâi vederea, apoi viaţa. Dar imaginea vorbeşte cu putere despre pasiunea pentru tenis a acelei femei care a câştigat de două ori Openul parizian şi de 6 ori la Wimbledon. Şi care a avut un neverosimil procentaj de 98% victorii în carieră. Chipul îi radiază bucurie, iar aceasta se transmite copiilor care o înconjoară. Feţele acelor copii sunt feţele copiilor dintotdeauna.
Anul acesta Roland Garros sărbătoreşte 90 de ani de existenţă. Se împlinesc şi o sută de ani de la moartea aviatorului care a dat numele turneului. Zgura a rămas la fel de roşie în cei 80 de ani care au trecut de la dispariţia Suzannei Lenglen, iar Roland Garros tot nu are acoperită arena centrală, Philippe Chatrier. În cei 80 de ani care au trecut de la realizarea fotografiei cu Suzanne Lenglen explicând regulile unui sport încă nou lumea s-a dat peste cap de mai multe ori. Graţie tehnologiei, putem arunca priviri nu doar spre viitor, ci şi spre trecut.
Dacă ochii nu ne vor fi acoperiţi de vălul ideilor preconcepute, vom descoperi un univers fascinant. Şi nici pe departe atât de înapoiat pe cât suntem tentaţi să credem. O fotografie alb-negru care povesteşte despre sportul alb. Doar alb pe atunci. Să încercăm să recuperăm poveştile trecutului, fiindcă avem tot ce ne trebuie la îndemână. Unii ar spune că este şi asta o modă, să scotoceşti printre vechituri, pe care apoi să le vinzi ca pe nişte exponate excepţionale. Cred totuşi că este vorba despre o formă de respect. Şi de restituire.