„Unul a fost Eminescu, apoi este Petrescu”
S-ar putea ca versurile astea să-l supere pe antrenorul care a câştigat titlul cu CFR. Şi bine că nu a fost comparat cu Petofi Sandor, că iar săreau românii verzi!
Pentru cei bântuiţi de frisoanele naţionalismului, victoria CFR-ului în Liga 1 este semn rău prevestitor. CFR, singura echipă din campionat înfiinţată înainte de 1918, îşi adjudecă titlul în anul în care sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire. De fapt, de la apariţia statului cu numele România. Aşadar, ce avem noi aici, pledoarie pentru tradiţie sau provocare antiromânească? Sau doar o poveste despre fotbalul care a fost marcat de întâmplările istoriei?
90% contra presei. Doar atât?
Întrebările nu sunt pentru harnicul, neobositul şi mereu bănuitorul Dan Petrescu. El continuă să se bucure că a dat peste nas presei (în proporţie de 90%. De ce numai atât?), dar mai ales nu conteneşte să se mire că a fost arbitrat foarte bine de Alexandru Tudor. Chiar aşa, ce l-o fi apucat şi pe Tudor să nu îl isterizeze el un pic pe nea Dan? Să încercăm totuşi să răspundem la întrebarea referitoare la simbolistica acestui al 4-lea titlu de campioni ai României cucerit de Camora, Deac, Ţucudean şi compania.
Înainte şi după război
Obiecţia românilor verzi precum clorofila vizează onomastica originară a echipei din Gruia. Înfiinţată în 1907, pe când Clujul (Kolozsvar pe atunci) era parte a Imperiului Austro-Ungar, formaţia s-a numit la început Kolozsvári Vasutas Sport Club şi în primii ani a activat în campionatul municipal. După Primul Război Mondial, când Transilvania a devenit parte a României Mari, echipa lucrătorilor căilor ferate austro-ungare a rămas pe şine, dar s-a transformat în echipa omologilor români. Deci CFR Cluj. Căile Ferate Române Cluj.
Un bucureştean a reformat CFR-ul!
Fără performanţe notabile până în anii 2000, cu traseu sinuos între prima şi a doua divizie, ba chiar şi a treia, CFR-ul clujean nu a avut nici strălucirea, nici boema CFR-ului bucureştean, bătrânul nostru Rapiduleţ. CFR Cluj a stat mereu în umbra concitadinilor rivali de la „U”. „U” Cluj, formaţie fondată, animată şi compusă din studenţimea română patrioată, supranumită „Şepcile roşii”. Cam ăştia sunt „ungurii” care au câştigat duminică al patrulea titlu în România. Altfel, ca să mai descreţim frunţile ardelenilor convinşi că toate belelele vin de la Bucureşti, ar fi bine de ştiut că omul care a propulsat CFR-ul în prima divizie la sfârşitul anilor ’60 era un bucureştean get-beget. Fotbalist, doctor şi antrenor, pe atunci iată că se putea aşa ceva!, Constantin Rădulescu dă astăzi numele arenei din Gruia.
Poezia nu moare
Frumoasă bucuria celor de la CFR de după finalul meciului cu Viitorul. Frumoasă, decentă şi cu siguranţă mult mai spectaculoasă decât tipul de fotbal care a adus titlul. Dar asta este altă poveste, povestea lui Dan Petrescu. Altfel, aproape şocant, soţiile şi copiii fotbaliştilor nu arătau a soţii şi copii de fotbalişti, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. În schimb, la petrecere lucrurile au intrat pe făgaşul firesc, prin urmare s-au ascultat la greu manele, că doar nu era să danseze oamenii din buric după muzică de Liszt sau de Bela Bartok. Ori, mai rău, pe vreun ceardaş care i-ar fi demascat că sunt unguri. Aşa, cu versuri de adâncă respiraţie naţională, gen:
„Unul a fost Eminescu,
Apoi este Petrescu.
Cel mai mare antrenor
Al tuturor timpurilor.
În ciuda duşmanilor,
Ne aşteaptă Liga Campionilor.
A venit titlul în Ardeal,
A venit la number one”,
cei de la CFR s-au legitimat ca adevăraţi campioni ai României la fotbal. Nu neapărat la poezie, vezi şi rima absentă din finalul cântecului. Normal, căci Dan este un mare prozator. Aşteptăm să vedem unde îşi va scrie următorul roman, în Gruia sau în China?