Fotbalul confiscat de fluieraşi

Cu VAR sau fără VAR, ei au devenit stăpâni. Şi toţi ceilalţi sunt cobaii lor. Ultima demonstraţie, pe Santiago Bernabeu

Ce este arbitrul? Om, cu raţiune şi mai ales cu sentimente? Animal, cu un coş de gunoi în loc de inimă, cum susţine Gigi Buffon? Sau poate arbitrul este un extraterestru, o fiinţă galactică venită pe Pământ să împartă dreptatea cosmică? Nu, asta este Cristiano Ronaldo cu pectoralii lui proeminenţi aidoma creierelor crescute pe frunţile klingonienilor din Star Trek.

Arbitrul modern

Deci, ce este Michael Oliver, arbitrul meciului Real Madrid-Juventus Torino? Hoţ sau clarvăzător? Unealtă a madrilenilor sau instrument al prostiei universale? Probabil că din toate câte puţin. Dar mai presus de orice, Michael Oliver este un arbitru modern. Şi nu, nu vă grăbiţi să luaţi asta drept un compliment!

Arbitrul modern este acela care face din meseria lui o activitate de nepătruns. Un mister accesibil doar preoţilor regulamentului şi inaccesibil muritorilor de rând. Aşa sunt posibile aceste penaltyuri atomice, aceste henţuri moleculare. Să explicăm. Un atom al fundaşului intră în contact cu un atom al atacantului. Mai sensibil, atomul celui din urmă cedează, cade secerat. Penalty clar ca lumina microscopului! La henţ, în special la cele din suprafaţa de pedeapsă (dacă spui careu te descalifici!) o moleculă din mâna fundaşului este atinsă de o altă moleculă aparţinând mingii. Penalty! Clarissim!

Puţină fizică, nu metafizică

În fizică, pentru că tot vorbim despre atomi, molecule şi fotoni, foarte important este sistemul de referinţă unde te-ai plasat. Dacă eşti suporter al lui Juve, eşti victimă. Simţi că ai fost furat, că un individ mârşav ţi-a răpit bucuria unei victorii şi a unei calificări istorice pe Santiago Bernabeu. Dacă eşti fan al Realului, dar mai ales al oricărei alte echipe din Italia, mai puţin Juve, te simţi răzbunat. Nu ştiu dacă italienii au stoc comun de proverbe cu noi, probabil că nu, dar „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!” mi se pare că se potriveşte perfect. Ca şi la fel de neaoşul „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea!”.

VAR ajută, dar nu-i deposedează

Lungul şir al furtişagurilor juventine petrecute în Serie A, ce inocent sună chestia asta cu «juventin»!, îşi găseşte o replică pe măsură în decizia lui Michael Oliver. Care e englez, aşadar parte a unei şcoli croite pe încurajarea jocului bărbătesc, a dictat penalty la o intervenţie disperată, dar corectă a lui Benatia la Lucas Vazquez. Andrea Agnelli, preşedintele campioanei Italiei şi unul dintre moştenitorii averii familiei fondatoare a companiei FIAT, spune că sistemul de supraveghere video VAR ar fi pus lucrurile la punct. Posibil, deşi într-o situaţie ca aceea de pe Bernabeu din minutul 90 plus 3 arbitrul ar fi putut interpreta faza tot în favoarea lui. Desigur, pe baza teoriei de mai înainte cu atomi şi molecule.

Fotbalul balet

Ideea este alta. VAR ajută mult, iar introducerea sistemului în campionatul italian a limitat erorile grosolane. Problema de substanţă rămâne însă şi se extinde peste fotbalul de pretutindeni. La adăpostul autonomiei, puterea arbitrilor a crescut nepermis. Ocrotiţi de un concept umanist – limitarea violenţei în jocul de fotbal – arbitrii de pretutindeni au transformat meciurile în câmp de experimente pentru fanteziile lor. Fotbalul este transportat undeva în zona baletului, dar unul în care balerinul doar adulmecă balerina, nu o şi atinge. Cum a fost posibil? Iaca-şa. Nu regulamentul s-a schimbat, ci maniera de a a-l aplica. Este greu de închipuit că dintr-odată sau pe rând au înnebunit Wenger, Mourinho, Guardiola, Conte, Allegri sau, cu voia dumneavoastră, Dan Petrescu.

Penaltyul de miercuri seară de pe Bernabeu nu s-ar fi dictat niciodată în fotbalul de acum 20-30 de ani. Şi asta nu din cauză că fotbalul era mai puţin dezvoltat, ci pentru că aparţinea jucătorilor şi antrenorilor, nu fluieraşilor şi tuşarilor. Peste tot, nu doar la noi, se vorbeşte mai mult despre arbitri şi despre arbitraj decât despre meciurile propriu-zise. Rezultatul? Şi când schilodesc rezultatul, tot ei, arbitraşii, câştigă.

Rolul principal, electricianul

Este ca şi cum după un film bun nu am discuta nici despre viziunea regizorală, nici despre jocul actorilor, nici măcar pe marginea luminii şi cadrelor propuse de operator, ci despre băiatul care a băgat aparatul de filmat în priză. Că fără el nu s-ar fi făcut filmul. Şi el decide cine intră în selecţia pentru Palme D’Or sau Oscar. La multe te-ai fi gândit când unii prevesteau declinul fotbalului, dar nu că ar putea fi victima oliverilor şi haţeganilor!