Melbourne, în spatele cortinei

Vi s-ar părea absurd un control antidoping transparent după finalele de Grand Slam? Întrebăm, nu dăm cu seringa

Prea multă emoţie şi prea puţină analiză rece, ni s-a reproşat după finala Simonei. Cine ne-a reproşat? Oameni nemulţumiţi că Simona nu a câştigat. Oameni la fel de oameni cu cei care se declară mândri că îi sunt contemporani şi că trăiesc pe aceeaşi planetă cu ea. Tot nişte oameni, poate mai bănuitori, au mirosit ipocrizie şi oportunism în toate câte s-au scris şi s-au spus. Alţii, în schimb, sensibili la valorile festivismului, doreau şi mai multe laude.

Ruguri pentru necredincioşi

Exagerări? Bineînţeles. Problema este că „mândrii” au declarat război scepticilor. S-au instituit curţi marţiale ad-hoc în care sunt judecaţi şi lapidaţi cei care nu se declară supuşi ai Imperiului Halep. Din fericire, au dispărut rugurile pe care erau arşi necredincioşii. Când vom înţelege că libertatea de a avea altă părere este un câştig imens? Libertatea de a avea chiar o părere greşită. Nu violentă, asta este altceva. Să reţinem, fiindcă la aproape 3 decenii de la Revoluţie se pare că am uitat. Libertatea de a spune şi de a gândi altceva este mai mare decât suma Grand Slam-urilor trecute şi viitoare.

Trei întrebări şi atât

Nu cred că lui Federer i-a dictat cineva discursul de după finala câştigată în faţa lui Marin Cilici. Când spui „sunt fericit pentru Caroline, dar în acelaşi timp foarte trist pentru Simona” aduni mănunchi povestea meciului Wozniacki-Halep. Sunt cuvinte spontane, care nu poartă pecetea produsului congelat şi încălzit la microunde înainte de masă. Tristeţea este probabil cuvântul definitoriu al stărilor pe care le-am parcurs de duminică de la prânz încoace. Aţi văzut bănuiesc chipul săpat de efort al Simonei la întoarcerea de la Melbourne. Dincolo de acel destul de abraziv „Trei întrebări şi atât!”, adresat reporterilor la aeroport. Nu cred că aşa arată un om fericit. Iar unul refăcut fizic şi psihic nici atât. De aici încolo intrăm tiptil în povestea din spatele finalei cu Wozniacki.

Ca în biroul şefului de la Adidas!

Insistenţa staffului Simonei pentru tragerea acoperişului. Refuzul organizatorilor care au servit un calcul ponderat temperatură/coeficient de umiditate şi au ajuns la concluzia că „real feel” era de 32,5 grade, numai bine să joci tenis în spaţiu deschis! Evident, calculele au încetat atunci când monarhul Roger Federer a cerut acelaşi lucru. Finala masculină s-a disputat cu acoperişul tras şi cu instalaţia de climatizare pornită. Temperatura pe Rod Laver Arena? 24 de grade Celsius! Ca în biroul CEO-ului de la Adidas, să zicem. Sigur, asta l-a nemulţumit profund pe Marin Cilici, care prefera să joace meciul în condiţii de Sahara. Să te tăvăleşti de râs, nu alta!

Ce nu ştiam noi

Dar nu de râs ne arde nouă acum. O recompunere a peisajului este necesară. Darren Cahill şi ceilalţi membri ai echipei erau disperaţi că Simona recuperează mai greu decât sperau. Întâlnirea cu americanca Lauren Davis provocase daune importante. Semifinala cu Angie Kerber le adâncise. Persoanele din staff ştiau că la ora finalei Simona va porni cu un handcap energetic. În plus, accidentarea de la gleznă era mai serioasă decât ştiam şi bănuiam noi. Piciorul continua să se umfle în stare de repaus. Ziua de pauză dintre meciuri era zi de tratament, nu de antrenament. Din toate aceste motive, Darren şi ceilalţi mizau pe o victorie scurtă a Simonei, un meci de două seturi. Startul formidabil al Carolinei a năruit scenariul.

Nu sunt cine ştie ce dezvăluiri care modifică perspectiva asupra naşterii Universului, dar sunt lucruri care povestesc despre lupta din spatele cortinei. O luptă care nu se dă întotdeauna cu mijloacele cele mai curate. Poate că într-o lume mai curată şi mai puţin roz un control antidoping după finală, pentru ambele competitoare, ar fi fost gestul cel mai firesc cu putinţă. S-a făcut, nu s-a făcut? Nimeni nu ştie, secretul este păstrat cu sfinţenie. Pe naiba sfinţenie. Ştim altceva cu siguranţă. Tenisul şi fotbalul continuă să fie cele mai puţin controlate sporturi. Să explic de ce?

Un test simplu. Ca un challenge la care jucători şi public văd dacă mingea a prins tuşa sau a fost aut. Vi se pare o prostie? Un atentat la pudoarea jucătorilor şi a jucătoarelor?