Povestea Mihaelei. Şi a altor fete
Buzărnescu este un nume nou în tenis. Este nu doar un nume, ci şi o poveste despre lupta cu viaţa
Mihaela Buzărnescu a jucat în primul tur la Melbourne şi a pierdut în faţa Carolinei Wozniacki. Scor 2-6, 3-6. Nou-venită în lumea de primă mână a tenisului, românca a avut momente bune contra numărului doi mondial şi a etalat lovituri curate, executate cu curaj. Uneori parcă prea riscant, jocul ei te îndeamnă să întrevezi o viitoare campioană. Numai că Mihaela, măcinată de accidentări sezoane întregi, împlineşte 30 de ani în luna mai.
Ascensiunea
Cine ştie, poate nu este prea târziu. Ştim atât de puţine despre Mihaela şi despre resursele ei. Nu ştim nimic despre suferinţele pe care le-a îndurat, iar aici nu vorbim doar despre muşchi şi articulaţii. Târziu, într-un punct al carierei când altele încep să îşi facă bilanţul sau pur şi simplu să se gândească la retragere, jucătoarea noastră (gata, ne-am însuşit-o!) scoate capul din negura turneelor ITF şi ajunge în prima ei finală de turneu WTA, la Hobart. Pierdută în faţa belgiencei Elise Mertens. O ascensiune spectaculoasă în ierarhia mondială, de pe poziţia 520 la începutul anului trecut până pe 44 în prezent. Logic, a venit şi întâia prezenţă direct pe tabloul unui Grand Slam, la Australian Open.
Domnul Mihai
Am observat insistenţa cu care camerele TV prezentau cadre cu tatăl Mihaelei, totodată şi antrenorul ei. Destul de telegenic la prima impresie. Atunci când greşea, şi greşea destul de mult, jucătoarea îşi transmitea nemulţumirea către tatăl ei, care se mulţumea să zâmbească enigmatic. Îmi închipui că în urmă cu un an ultimul lucru la care se gândea Mihai Buzărnescu era că va fi vânat de televiziuni la Melbourne. Nu a surprins asemănarea dintre tată şi fiică, acesta este deja loc comun. Nu trebuie să ne mire nici faptul că încă un tată îşi antrenează fiica. Drept dovadă imediată, în loja cealaltă se afla nelipsitul Piotr Wozniacki, părintele, antrenorul şi supraveghetorul Carolinei. Tată şi fiică. Sau fiică şi tată? Să trecem mai departe de la Mihaela şi Mihai Buzărnescu. Să lărgim cadrul, să vedem tot tabloul! Pentru că tandemul familial în tenisul feminin nu este o modă, ci un mod de viaţă.
Taţii
Istoria se repetă după scenarii foarte puţin diferite. Richard Williams le-a crescut şi le-a insuflat dragostea pentru tenis lui Venus şi Serenei pe când erau nişte copile de 5-6 anişori. Alţii susţin că, tiranic, papa Richard nu le-a dat altă şansă. Rusul Iuri Şarapov, tatăl Mariei, şi-a înscris fiica la o academie în Florida, a rămas în State, poate şi cu ceva misiune patriotică, apoi a însoţit-o la toate turneele, ca o umbră. Până când, pe la 25 de ani, Maria s-a scuturat de umbră şi a sfătuit-o să rămână acasă. Domnul doctor Walter Bartoli, tatăl lui Marion Bartoli, şi-a dus până la obsesie dorinţa de a-şi vedea fiica jucătoare de tenis. Deşi era conştient că Marion nu avea cele mai bune calităţi fizice pentru acest sport. A reuşit şi Walter, la pachet cu ura mocnită, apoi făţişă a fiicei lui, care a câştigat nesperat un Wimbledon. Din trecut, Steffi Graf, Mary Pierce şi Arantxa Sanchez repetă aceeaşi poveste. Taţi autoritari, invazivi, uneori abuzivi (nu citiţi neapărat în cheie sexuală, deşi poate că un psihanalist ar găsi ceva de lucru şi aici), taţi mentori, taţi Pygmalioni, taţi iubitori care îşi proiectează ambiţiile, e drept şi banii, în fiicele condamnate la tenis silnic pe viaţă.
Spirala
Unele dintre ele, câteva, ajung să îndeplinească visurile părinţilor. Cele mai multe, cele neştiute şi pierdute, îşi trăiesc anonimatul dureros al tinereţii, care succede unei copilării pierdute. Acestea sunt poveştile sportului pe care nu vrem să le ştim. Aceasta putea fi şi povestea Mihaelei Buzărnescu, salvată miraculos prin ea însăşi. Foarte posibil, şi prin efortul tatălui. Şi intrăm în spirală. Acolo unde se amestecă periculos supunerea şi revolta, iubirea şi teroarea, nevoia de stăpân şi dorinţa de a fi liber(ă).