Undeva pe Stamford Bridge, în dreapta
Drumul de la Steaua la Chelsea a trecut pe la Scorniceşti, Foggia, Genoa şi Sheffield Wednesday.
Scorniceşti era o gospodărie de partid ceauşistă, dispusă să ruleze şi tineri fotbalişti din Ghencea care nu aveau încă dimensiunea lui Tudorel Stoica, Boloni sau Lăcătuş.
Foggia era creaţia lui Zdenek Zeman, antrenorul-minune care trezea la viaţă Serie A la începutul anilor ’90. Să joci două sezoane la Foggia lui Zeman, un maniac al disciplinei tactice, fizice şi morale, era deja o performanţă deosebită.
Au venit la rând haltele numite Genoa şi Sheffield, un fel de streching pentru ce urma. Urma Chelsea. 5 sezoane pe Stamford Bridge, pe când londonezii erau o echipă mai simpatică şi nu atât de bogată ca replica ei din era Roman Abramovici.
A fost odată altă Chelsea
Dan Petrescu, fiindcă despre el vorbim, a jucat la Chelsea în aceeaşi echipă cu Dennis Wise, căpitanul istoric, cu Gianluca Vialli, Ruud Gullit, Frank Leboeuf, Mark Hughes, Gianfranco Zola sau Roberto Di Matteo. Vreau să cred că ştim despre cine vorbim şi că erudiţia noastră fotbalistică nu a început cu Messi şi s-a terminat cu Pogba. Dan Petrescu a evoluat la Chelsea, nu a fost coleg de vestiar cu cei amintiţi.
A fost titularul unei formaţii care nu exhiba mijloacele financiare oferite de Abramovici, dar care avea mi se pare ceva mai important. Farmec. Clasa lui Zola şi Gullit, ardoarea lui Wise şi efervescenţa lui Vialli valorau poate mai mult decât colecţia de scumpeturi care a urmat. Om de echipă, Dan Petrescu însemna o piesă importantă în acest organism.
Luase în arendă flancul drept, fie că evolua fundaş sau mijlocaş de bandă. O făcea la fel de consistent. Nu era impecabil pe faza de apărare, dar se evidenţia întotdeauna în atac. Generos în efort, insistent, curajos. Exact trăsăturile fundaşului lateral modern.
Acasă în marele fotbal
152 de meciuri şi 17 goluri în tricoul lui Chelsea sunt mai mult decât o carte de vizită impresionantă. Reprezintă un certificat de valoare. Un atestat universal. Dan Petrescu trebuie reţinut nu doar ca un foarte bun fotbalist român. El a fost un fotbalist de clasă internaţională fără să fie dăruit nici cu un talent ieşit din comun, nici cu calităţi fizice de excepţie.
Petrescu este membru al unui grup restrâns, alături de Ionuţ Lupescu, Hagi, Gică Popescu sau Dorinel Munteanu. Oameni care s-au integrat şi s-au impus în fotbalul mare pentru că arătau respect pentru meserie, ignorând teoriile despre inadaptabilitatea jucătorului român. Cele 95 de selecţii la echipa naţională completează imaginea de ansamblu.
Poate că într-o bună zi…
L-am urât atunci când a ratat penaltyul cu Suedia, aşa cum îl iubisem pentru golul cu SUA. L-am admirat când a câştigat Cupa Cupelor cu Chelsea, l-am detestat când îşi îndemna colegii de naţională să intre în silenzio stampa. Banal, sentimente de microbist-ziarist. El şi-a văzut de treabă, cu o ambiţie aproape maniacală. Lucru pe care a continuat să-l facă şi ca antrenor. Cu rezultate notabile.
Mi-ar fi plăcut ca Dan să fie un antrenor la fel de generos pe cât era ca fotbalist. Povestea ar fi fost şi mai frumoasă dacă reuşea să-şi translateze dimensiunea de fotbalist în aceea a antrenorului. Poate nu este prea târziu. Poate într-o bună zi Dan Petrescu îşi va spune: Gata, de-acum încolo vreau rezultate, dar nu cu orice preţ, ci punând spectacolul, adică respectul pentru public, în prim-plan.
Poate că în ziua aceea va fi căutat de cineva de la Chelsea nu doar în calitatea de fostă vedetă invitată la o sindrofie pe Stamford Bridge. Da, asta ar fi încununarea visului.