Azi în sport. Nadia 

Au trecut aproape 30 de ani de când Zeiţa de la Montreal trecea clandestin graniţa spre Ungaria. Spre libertate. Spre libertate?

Nu doar amintirile ne cotropesc. În prag de decembrie, coşmarurile îşi cer şi ele drepturile. Pentru unii dintre noi, decembrie se leagă mai mult de schimbarea lumilor de acum aproape 3 decenii şi mai puţin de spiritul comercializat al Crăciunului. De aceea, mi-a atras atenţia o imagine de demult. O poză a Nadiei Comăneci. Nu aterizând de pe bârnă după un exerciţiu perfect. Altfel.

28 noiembrie 1989
Colegii de la site-ul gsp.ro ţin o rubrică intitulată „Azi în sport”. De multe ori, „Azi în sport” înseamnă mai mult decât azi în sport şi mai mult „Azi în lume”. În câteva cuvinte însoţite de o imagine sunt evocate acolo figuri emblematice ale sportului şi evenimente legate de ele. Poza care m-a aruncat în timp aproape 30 de ani o are pe Nadia Comăneci în prim-plan. Nadia transfugă, luată în custodie de autorităţile maghiare. Se întâmpla pe 28 noiembrie 1989, cu mai puţin de o lună înainte ca regimul comunist al lui Ceauşescu să fie aruncat în aer de o uriaşă revoltă populară amestecată cu nu se ştie ce. Lucruri tulburi, care ne depăşesc.

Femeia care fugea de ceva
Fuga Nadiei s-a suprapus straniu cu evenimentele care au urmat. Şi bineînţeles că am aflat de gestul ei nu de la Telejurnal. Nu de la Petre Popescu şi de la George Marinescu, prezentatorii de atunci ai TVR, ci de la Europa liberă. Iar fotografia care făcea înconjurul lumii ne-a devenit cunoscută de-abia după ce s-a surpat zidul dintre noi şi cealaltă lume. Tulburător este chipul Nadiei din acea fotografie. Era Nadia şi nu era Nadia. Nu mai era Zeiţa de la Montreal, nepământeana, creatura indestructibilă, intangibilă, sloiul acela de gheaţă care înflăcărase imaginaţia unei planete întregi. Acolo, înconjurată de nişte bărbaţi care mustăcioşi, care bărboşi, care poliţişti de frontieră, unii cu aparate foto în mâini, stătea o femeie tânără care fugea de ceva. Şi care zâmbea răutăcios, ca o aventurieră de profesie. Cu aerul că a depăşit o graniţă peste care era de neconceput să treci tocmai tu, blazon al unui regim concentraţionar care te confiscase. Un zâmbet ciudat, obraznic, care spunea ceva de genul „Uite, am reuşit să scap! Gata, plec în lumea largă să îmi trăiesc viaţa!”.

Fosta fetiţă care nu zâmbea niciodată
Imaginea Nadiei de acum 28 de ani mi-a adus încă o dată aminte de extraordinarul roman al franţuzoaicei Lola Lafon. „Fetiţa care nu zâmbea niciodată” în traducerea la noi, cu titlul original „La petite communiste qui ne souriait jamais”. O carte despre care am mai scris la vremea lansării. Carte pe care nu voi înceta să o recomand pentru calitatea literară şi profunzimea documentării, pentru fineţea observaţiilor. Cred că romanul Lolei Lafon este cea mai bună scriere despre România comunistă a deceniilor 8 şi 9 ale secolului 20. Povestea Nadiei, pe care Lola Lafon nu a cunoscut-o niciodată personal, reface povestea gimnasticii româneşti şi a sistemului care pusese pe picioare maşinăria creatoare de campioane. Lafon nu a vorbit cu Nadia decât în dialogurile imaginare din roman, dar s-a documentat trei ani în biblioteci şi arhive din Franţa şi România. Lumea aceea pierdută respiră din talent literar, dar mai ales cu multă muncă.

Capul Ultimei Speranţe
Nadia de astăzi zâmbeşte din spatele prea numeroaselor operaţii estetice. Nadia din prezent nu mai este o fugară, este un brand internaţional. America i-a oferit confortul material cuvenit personalităţilor şi personajelor care au schimbat cumva cursul lumii. Purtătoare de istorie, contemporaneitatea cu ea trebuie să ne amintească şi de Montreal 1976, şi de decembrie ’89. Ca idee, singurul cuvânt românesc pe care l-am auzit timp de 3 săptămâni în America de Sud a fost „Comaneci”. Pronunţat de un ghid chilian, în Patagonia, pe un vapor care naviga spre Capul Ultimei Speranţe. Mai optimişti, noi îi zicem Capul Bunei Speranţe.