Sfârşit de minciună
Danemarca, o naţională mediocră a Europei, a strâns cu 7 puncte mai mult decât România în aceste preliminarii
Ce ne-a spus, de fapt, acest 1-1 Danemarca în afară de ceea ce ştiam? Exceptând poveştile tocite, cu nordici rudimentari la capitolul tehnică. Dincolo de prejudecăţi, clişee, fetişuri şi obsesii. Meciul de la Copenhaga ne-a arătat minciuna întreţinută cam de toată lumea fotbalului.
Nu ne-am calificat la Mondialul rusesc nu din cauză că am avut adversari imposibili, ci pentru că ne-am prezentat sub orice critică. Cu o atitudine de echipă mică, stare întreţinută exact de cei destinaţi a genera încrederea. Conducătorii. Antrenori, ştabi federali.
Adevărul este că am avut o grupă accesibil spre uşoară şi ne-am făcut de râs. Despre Kazahstan şi Armenia nu prea are rost să vorbim. Fără Lewandowski, Polonia este o echipă medie. Nici cu el nu este vreo Germanie, Spanie sau Franţă.
Cât despre Danemarca, poate aţi văzut cum s-a lovit mingea de „starul” Eriksen la o preluare simplă cam pe la mijlocul primei reprize. Ştiţi cum spun(eau) copiii pe maidan. Ca de colţul mesei.
Dar pe atacantul cu 4 consoane consecutive în nume l-aţi văzut? Pe celebrul Bendtner, fost la Arsenal, fost atacant în general, căci despre el vorbim. Aţi băgat de seamă cum înota el atunci când a scăpat spre poarta lui Tătăruşanu?
Ce-i drept, atunci când, prin minutul 37, chiar ne-a înscris un gol, a fost oprit pentru un ofsaid inexistent. Danemarca, o naţională mediocră a Europei, a terminat grupa pe locul 2, cu 7 puncte peste România.
Cât despre viitor, ce să mai spunem? Dacă noul selecţioner vrea să îi cultive în continuare pe Dragoş Grigore, Hoban sau Pintilii, toţi săriţi binişor peste 30 de ani, chiar nu avem niciun viitor. Şi este problema noastră, nu a lui Contra, că el are o slăbiciune pentru Hoban, un jucător disciplinat şi atât. Sau pentru Andone, care este limpede că nu se potriveşte deloc stilului naţionalei noastre. Care o fi acela. Dar de „Budi” ce ziceţi? Mai greu decât cu kazahii, nu?
Nici nu atacăm, nici să ne apărăm ca lumea nu mai ştim. Vorba autorului „Scrisorii pierdute”, nu jucăm nici aşa, nici altminteri. Măcar personajele lui Caragiale aveau haz, ăştia ai noştri sunt nişte băieți triști, reanimați pe ultima sută de ambiția lui Contra. Nu e mare lucru, dar e mai mult decât nimic.