Go! Pleacă, fă!

Jelena Ostapenko dă tonul la mitocănie. Dar nu este singură. Uitaţi tenisul destinat doamnelor şi domnilor, începe Era Bădăranilor!

O scenă care merită văzută, revăzută şi comentată. Poate aşa vom începe să înţelegem încotro tenisul. Mai ales tenisul fetelor. Dar nu numai, că nici băieţii nu stau mult mai bine cu capul, iar cu manierele nici atât. Tenisul, ştiţi, activitatea aceea elegantă populată a priori de ţinute alese şi gesturi fair play. Aşa era odinioară. Acum trăim în altă dimensiune.

Am mai văzut filmul
Aşadar. Jelena Ostapenko, învingătoarea Simonei Halep în finala Roland Garros 2017, îşi cheamă antrenoarea în una dintre pauzele semifinalei de la Wuhan. Jocul letonei de origine ucraineană merge prost şi nervii îi dau pe afară, aşa cum îi dă şi burtica. Adversara, australianca Ashleigh Barty, revelaţia turneului, îşi vede netulburată de treabă. Antrenoarea Anabel Medina Garrigues, fostă jucătoare de top 20 mondial, îi recomandă îmbujoratei şi îmbufnatei sale eleve să abandoneze, dacă într-adevăr are o suferinţă fizică. Sau, dacă nu, să încerce să îi pună probleme, dat fiind că perspectiva unei finale îi provoacă presiune suplimentară americancei. Totul rostit pe tonul acela părintesc, calm, împăciuitor, sfătos, ca la o şedinţă de terapie psihiatrică. Apropo. Am mai văzut filmul ăsta, dar cu Halep şi Cahill în distribuţie. Ştim pe de rost replicile. Să revenim însă. Ostapenko îmbucă ceva, probabil un jeleu energizant, că un burger cu cartofi prăjiţi nu avea timp, o priveşte pe Garrigues ca pe un gândac şi îi spune „Go!”. Pleacă! Spaniola se supune cu aerul unui animal bătut şi urcă în tribună. Ostapenko pierde şi al doilea set cu 6-0. Sfârşit de scenetă. Început de nebunie.

Reţetă pentru umilirea antrenorului
Tipul de „dialog” Ostapenko-Medina Garrigues a intrat timid în peisajul tenisului. Apoi, destul de repede, s-a transformat în loc comun. Există şi best of-uri în materie. Ieşirea Iuliei Putinţeva la turneul de la Connecticut merita de departe un Oscar pentru interpretare. Meci cu Alizee Cornet, când rusoaica naturalizată kazahă şi-a făcut antrenorul cum i-a venit la gură. A fost o demonstraţie perfectă despre felul în care poţi să îţi umileşti antrenorul, pe care îl cataloghezi drept dobitoc, idiot şi cum mai vrei tu. De ce? Pentru că el nu te aplaudă cum o aplaudă ai ei pe Alizee. Sună cunoscut, nu? Sigur, nu la cotele atinse de Putinţeva. Păi da, Simona noastră cu unul dintre antrenorii dinaintea lui Cahill, parcă Victor Ioniţă. Ţineţi minte faimosul îndemn: „Bate din palmele alea!”. Să nu uităm nici antologica întrebare a doamnei Alina Tecşor, pe atunci căpitanul echipei noastre de Fed Cup. „Simona, vrei o banană?”. Nu era o întrebare, ci o încercare timorată de comunicare. Bineînţeles, antrenoarea a fost strivită cu o privire destinată fiinţelor inferioare.

Ticuri, nesimţiţi şi copii servitori
De ce? De ce toate astea? De ce nu. Pentru că io te plătesc, io te umilesc! De-aia! Pentru că jucătorii şi jucătoarele s-au metamorfozat în tirani care îşi tratează antrenorii ca pe nişte servitori nevolnici. Din cauză că tenisul a permis transformarea copiilor de mingi în anexe ale jucătorilor. În chelneri care oferă băuturile răcoritoare, în purtători de umbrele şi de prosoape transpirate. Iar unii aplaudă această schizofrenie, cică aşa se călesc viitorii campioni. De ce se întâmplă aşa, de ce tenisul a devenit un spaţiu al nesimţiţilor, vezi Kyrgios, şi al proprietarilor de ticuri, vezi Nadal, cu degetele lui băgate în fund şi duse apoi la nas? Vezi Nadal, dar nu doar Nadal. Vezi absenţele ciudate ale lui Djokovici şi Murray, vezi dincolo de aparenţe, iubitorule de tenis!

De ce aşa? Probabil că sportul acela pe care îl ştiam unii dintre noi îşi pierde sufletul. Banii mulţi, tot mai mulţi, sunt desigur un motiv. Dar nu singurul. Nu am un răspuns sau mi-e teamă să îl dau. În cazul domnișoarelor despre care am povestit aș sugera și o legătură cu spațiul etno-geografic din care provin dumnealor. Peste toate, am senzaţia că de o bună bucată de timp ni se serveşte un gigantic surogat. Care arată excelent, dar care miroase a plastic şi nu mai are niciun gust. Se numeşte când UEFA Champions League, când circuitul ATP, când Formula 1. Sigur, este foarte posibil să îmi fi pierdut eu şi gustul, şi mirosul, şi emoţiile. Şi totul să fie perfect. Go! Ori silence please?!