Dinamita din urma lui Daum
Demiterea logică a antrenorului german poate semnifica şi compromiterea pe termen lung a ideii angajării unui selecţioner străin
Aţi observat probabil că nu s-a făcut gaură-n cer atunci când Comisia Tehnică a anunţat plecarea lui Christoph Daum. Munţii nu s-au cutremurat şi nu s-a deschis o falie către alt tărâm. Unul cu calificări pe bandă rulantă. De asemenea, nici din tabăra presupuşilor inamici ai neamţului nu s-au auzit chiote de bucurie. Amintirea recentă a meciurilor naţionalei a creat doar o senzaţie de lehamite. Cu asta ne-am ales după mandatul ultimului selecţioner. Încă o lehamite a suporterilor, la rând după cele trăite cu nea Piţi şi nea Puiu. Atunci deplângeam mai ales jocul meschin, nu neapărat lipsa rezultatelor. Care nu curgeau, dar picurau. Acum le-am trăit pe amândouă, la pachet. Vedeţi ce înseamnă selecţioner străin?
Particularităţi, generalităţi
Şi ajungem la subiect. Eşecul lui Christoph Daum riscă să dinamiteze terenul în jurul pretendenţilor la postul de selecţioner. Au acces acum pe lista scurtă şi lungă doar boierii pământeni. Veneticii, pofta-n cui! Partizanii acestui tip de gândire, a priori cetăţeni mândri că sunt români, au argumentele lor. Un străin nu cunoaşte fondul de jucători, dar mai ales particularităţile fotbalului românesc, pretind ei. Corect, dacă vorbim despre lucruri de genul însuşirii sarcinilor de joc, a disciplinei tactice, a apetitului mai scăzut pentru ofensivă, a armonizării vieţii personale cu viaţa sportivă. Dacă particularităţile acestea sunt că lui Alibec îi place ciocolata, iar lui Torje nu-i place să împingă autocarul, în timp ce Tătă detestă să se scoale cu noaptea-n cap, ducem discuţia în derizoriu.
Limba dulce mult aduce
Susţinătorii ideii selecţionerului autohton mai pun pe tapet şi comunicarea greoaie cu un antrenor străin. Obiecţie justificată în măsura în care selecţionerul, cazul nostru, nu catadicseşte să înveţe româneşte nici după o jumătate de an, nici după un an în exerciţiul funcţiunii. Să înveţe româneşte nu ca să citească în original „Craii de Curtea Veche”, ci doar la nivelul unor comenzi şi expresii uzuale fotbalistice. Ca să spui „Astăzi lucrăm doar cu mingea!”, „Hai să jucăm curajos!”, „Facem presing avansat”, „Desfacem jocul pe laturile terenului”, „Du-te în careu, Chiricheş!” sau „Roti, pasezi fără preluare!” nu trebuie să fii academician al limbii române. Aşa ceva se învaţă în câteva săptămâni. De aceea, mi s-a părut cel puţin un gest de impoliteţe că Daum nu s-a deranjat să înveţe limba ţării care l-a angajat ca selecţioner. Unde mai pui că asta l-ar fi ajutat în demersul profesional. Un contraexemplu. Angajaţi de Bayern, Trapattoni, Ancelotti şi Guardiola au învăţat germana înainte să înceapă lucrul. Poate, peste secole, când vom mai avea selecţioner străin, i se va pune o clauză în contract. Să înveţe limba.
Iluzionistul decrepit
Eşecul absolut al lui Daum a fost suma tuturor acestor gesturi lipsă. Înainte de a fi fost instalat, Daum deborda de optimism şi anunţa că ştie totul despre fotbalul românesc. Şi nu vorbea deloc despre penuria valorilor. Minciunile s-au întors însă împotrivă-i cu o viteză nebănuită. Deşi frecventa meciurile din campionat ori cele din cupele europene ale formaţiilor noastre, selecţionerul german a dat senzaţia până la final că tot nu ştie jucătorii. Simpatia arătată la început de mandat de suporteri, de presă şi, să nu râdeţi, de o parte însemnată a lumii fotbalului a virat la fel de repede în aversiune. Destui dintre noi ne-am simţit păcăliţi, ca după un număr de magie al unui iluzionist bătrân căruia îi cad iepurii din buzunarele false.
Este naţionala României incompatibilă cu un selecţioner străin? Sau Christoph Daum a fost personajul greşit? Înclin spre a doua variantă. Ne vor trebui însă ani să ne vindecăm de prejudecata conţinută în prima variantă. Între timp, ne vom desfăta cu toanele selecţionerilor compatrioţi.