Arta atacului, cu Horia Tecău
După foarte mult timp, vine cineva care ne spune că nu ne-am născut ca să ne ascundem în codri. Pe care oricum nu-i mai avem
Toată admiraţia şi simpatia pentru Horia Tecău! Fără introducere, fără vorbe unse în miere. Sunt momente în care putem abandona analiza rece fără a fi suspectaţi de partizanat. Victoria lui Horia şi a lui Jean Julien Rojer la Flushing Meadows pledează excepţional pentru ideea de seriozitate. Pentru conceptul de echipă, abstract unora dintre compatrioţi.
Au dat lovitura prin muncă
Mai este un mesaj aici, în titlul adjudecat de ei la US Open. Horia şi partenerul lui nu au dat lovitura, cum poate am fi tentaţi să gândim. Ei şi-au pregătit această victorie. Au venit în întâmpinarea ei. Chiar într-un an în care lucrurile nu au mers formidabil. Nu s-au înstrăinat, nu s-au certat. Câştigarea unui Grand Slam, inclusiv în proba de dublu, presupune mulţi paşi. Muncă, perseverenţă, ordine mentală, rutină cotidiană convertită în plăcere, sacrificarea vieţii personale şi a plăcerilor domestice. Posibil să fie vorba şi de un pic de noroc, dar doar pe post de condiment. O minge aruncată de banda fileului în terenul adversarilor nu decide niciodată un meci. Atitudinea ofensivă, da! Asta trebuie să reţinem. Victoria lui Tecău şi a lui Rojer în faţa spaniolilor Feliciano şi Marc Lopez a fost rodul unei filosofii de atac. Al unei strategii care a tăiat tactica de uzură a ibericilor şi a dus la un meci câştigat în două seturi, 6-4, 6-3.
Prostiile învăţate la şcoală
Un român, e drept, alături de un olandez născut în Antile, a demonstrat că nu suntem făcuţi doar să ne apărăm. Cel puţin în sport, nu. Defensiva permanentă şi rarele contraatacuri nu sunt defecte genetice ale poporului, ci o problemă care începe(a) din şcoala primară, când ţi se spune(a) cu glas tremurat că trebuie să fim mândri că noi nu am asuprit pe nimeni şi că nu am purtat războaie de cucerire. Fals oricum, dar domnii profesori au grijă să treacă sub tăcere micile excepţii. Dar aplatizarea circumvoluţiunilor continuă şi după şcoală. Când, bunăoară, vin domnii antrenori care cultivă spiritul speculativ. Iar asta pe ideea ancestrală a superiorităţii noastre tehnice şi de inteligenţă pe metru pătrat de neuroni, fapt care ne oferă perspectiva de a-i învinge păcălindu-i cumva, nu în luptă dreaptă.
Un excepţional om obişnuit
Prin tot ce a întreprins până acum, Horia a demonstrat că se poate şi altfel. Cu seriozitate, fără paradă de caracter, dar profesându-l. Cunoscându-şi calităţile şi limitele. Făcând alegeri poate dureroase. El a înţeles, la un moment dat, că nu poate fi un mare campion la simplu. Dar şi-a urmat pasiunea, dedicându-se jocului la dublu. Fiindcă dublul este alt joc. Este tenis, dar altfel de tenis. Cu bani mai puţini puşi în joc, dar bani buni, cu mai puţini spectatori, deşi, părere personală, mai spectaculos. Câţi dintre noi ar fi avut puterea să devină excepţionali acceptând că sunt oameni obişnuiţi? Fiindcă asta a reuşit Horia, și-a dus meșteșugul la rang de artă. Nu ne-am născut toţi Federer sau Djokovici, dar fiecare purtăm un dar nepreţuit în noi, pe care este bine să-l folosim. În loc să ne alimentăm frustrările și să ne cauționăm mediocritatea aruncând vina pe mediul înconjurător.
Pierdut simţul umorului. Găsitorului, recompensă
De ce încă un editorial despre tenis? Simplu. Să colectez vizualizări, să strâng comment-uri. Glumesc, desigur, e week-end şi ar trebui să ne mai descreţim frunţile. Apropo, aţi observat ce serioşi am devenit cu toţii? Aţi băgat de seamă tonul definitiv al celor care intră să îşi exprime părerea pe bloguri? Temă de cercetare. Unde o fi dispărut simţul umorului? Umor, nu mitocănie împachetată în miştouri de gang. Glumesc ziceam, dar nu cert pe nimeni. Articolul „Să profităm de Roger! Cât mai putem” nu a strâns decât vreo câteva sute de citiri şi sub 20 de comentarii. Glumesc, mai ales că ştiu ce reproşuri urmează. Că noi suntem de vină. Că ne-am lucrat cu mâna noastră, că ne-am pervertit publicul, oferindu-i divertisment de factură îndoielnică. Şi acum ne mirăm că nu intră în rezonanţă cu faptele sportive autentice.
Aşa o fi, am rezerve mari, dar dacă la alţii e altfel, dacă alții au cultivat fenomenul și nu aspectele marginale, cum vă explicaţi că pe imensa arenă Arthur Ashe bătea vântul la finala de dublu? Şi la Wimbledon la fel, aşijderea la Roland Garros şi la Melbourne. Îmi vine din nou în minte cuvântul acela urât care începe cu „ipo” şi se termină cu „crizie” pe care îl asociez unei părți a publicului, dar înseamnă că ne pierdem simţul umorului după ce tocmai credeam că l-am regăsit.